Cenaclul Alexandru Sihleanu – 5 Martie 2016

MEMENTO MORI

Sâmbătă, 5 martie, şedinţa Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu”, de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat, a fost închinată comemorării celui care a fost scriitorul şi prof. Grigore Radu Stănescu (1 martie 1942 – 25 aprilie 2011). În memoriam Grigore Radu Stănescu au luat cuvântul:
Floarea Stănescu, soţia celui dispărut şi care s-a ocupat ca această zi să rămână memorabilă: „Ziua de azi are pentru mine o dublă semnificaţie. În primul rând, în urmă cu doar câteva zile s-au împlinit 74 de ani de la naşterea scriitorului râmnicean Grigore Radu Stănescu. În al doilea rând, în curând se vor împlini cinci ani de la plecarea lui din această vremelnicie. Amândouă înmănuncheate azi, când biserica creştin ortodoxă cinsteşte memoria celor adormiţi întru veşnicie, cinsteşte memoria celor plecaţi pentru odihna veşnică. Grigore Radu Stănescu a simţit teribil superioritatea timpului. ,,Mă înspăimântă/ gândul că nu-mi ajunge/ timpul făurar –/ iubesc şi scriu întruna/ şi deopotrivă sufăr” A debutat la vîrsta de 19 ani… ,,Timpul se scurge/ în matca marelui timp/ fără oprelişti/ asemenea secundelor –/ vieţile noastre se trec.”.
Matincă Costea, cu materialul „Biblioteca Municipală sub presiunea unui semn de întrebare”: „Grigore Stănescu a slujit cu pasiune şi credinţă fenomenul cultural al localităţii noastre îndeplinind funcţiile de director al Bibliotecii Municipale, al Casei de Cultură, preş. al Comitetului Orăşenesc de Cultură. Ca scriitor s-a afirmat în poezie, proză şi teatru. Şi-a pus semnătura pe multe publicaţii. Iar noi, contemporanii ne complacem să-l uităm, să-l ucidem şi teoretic, ceea ce s-a petrecut, şi cu alte personalităţi locale, numai pentru faptul că s-au născut la Râmnicu Sărat şi nu în capitală. Iată cu ce ne confruntăm pe arena spirituală a bătrânului nostru oraş. Consider aceasta o atitudine condamnabilă, ca să nu zic revoltătoare. De ce Biblioteca Municipală trebuie să poarte numele unui om care nu şi-a adus nicio fărâmă de contribuţie în viaţa spirituală a acestui oraş? Cine este oare în măsură să dea o explicaţie plauzibilă în acest sens? Probabil cei care au decis desfiinţarea străzii cu simbol istoric de sonoritate naţională. Independenţa rămâne un nume de referinţă în sufletul românului, precum şi Grigore Radu Stănescu în cel al râmniceanului veritabil. Îmi închei pledoaria mea, cu un sentiment vehement de protest justificat.”.
Liviu Nicolae, cu materialul „Oameni de omenie” (medalion literar): „Cu certitudine, în galeria onorabilă a oamenilor de omenie din oraşul nostru, la locul de cinste a stat şi va sta profesorul (colegul şi prietenul nostru comun), dar şi, totodată, scriitorul remarcabil Grigore Radu Stănescu. La început, ne-am cunoscut la modul general, dar ne-am simpatizat şi respectat reciproc, de parcă ne ştiam de-o viaţă întreagă. Omul era, ceea ce m-a convins de-a lungul anilor, de o modestie remarcabilă: nu şi-a trâmbiţat niciodată, cu emfază, realizările şi succesele personale în domeniul literaturii; aşa îmi explic de ce nu am ştiut mult timp despre calităţile şi înclinaţia sa către arta scrisului. După ce am aflat şi am citit din producţiile sale literare, mi s-a părut cu totul alt OM şi am început să-l privesc cu şi mai multă simpatie şi respect, ,,era cineva” şi devenise o personalitate în rândul scriitorilor râmniceni. După o analiză obiectivă şi riguroasă, am desprins câteva păreri proprii şi indubitabile despre omul Grigore Stănescu şi opera sa, bogată în titluri de volume (14), dar şi diversificată, potrivit celor trei genuri ale literaturii: proză, poezie, teatru, mult apreciate de de exegeţi literari şi premiate, dintre care se disting în mod deosebit: ,,O istorie a Râmnicului Sărat” (ediţia I 1994) * 555 de ani * şi ediţia a II-a 2013, revăzută şi cu adăugiri, recompensată cu premiul ,,Slam Râmnic” la Festivalul Internaţional ,,Titel Constantinescu”; ,,Alexandru Sihleanu – omul şi opera, 1999; ,,Douăzeci de poezii pentru cei mai mici copii, Ed. Rafet, 2001; ,,Tranzitivita”, roman satiric, 2002; ,,Cavalerul dreptăţii”, roman istoric, 2002; ,,Papirusuri scânteind printre rafturi”, Ed. Rafet, 2002; ,,Fals tratat de respiraţie”, Ed. Rafet, 2013; ,,Moţiunea de cenzură”, Ed. Rafet, 2014; Din conţinutul volumelor publicate de autorul Grigore Stănescu se desprinde concluzia de netăgăduit: scriitorul şi-a structurat meticulos şi cu precizia unui ceas elveţian, într-o ordine bine stabilită aspectele urmărite, ca fragmente esenţiale de viaţă din trecut sau din cotidianul trăit de noi zi de zi, precum nişte fotografii autentice, înserate cronologic ca într-un album literar, oglindă remarcabilă a prof. şi omului Grigore Stănescu. Cred că sunt în asentimentul cititorilor scrierilor sale să considerăm că volumele publicate după o muncă anevoioasă de căutări, cercetări şi interpretări numeroase, ca versiuni până la forma lor definitivă, reprezintă file reale (şi nu fabulate!) din viaţa şi activitatea neobosită, creatoare, de erudit cărturar de tipul ,,homo sapiens contemporanus”. Cu o sagacitate rar întâlnită în demersul comun întreprins pe calea literaturii şi a culturii în general, aceşti doi oameni, Grigore Stănescu şi editorul Ctin Marafet, în mod empatetic şi fericit, s-au întâlnit pe aceeaşi lungime de undă spre bucuria noastră, a tuturor iubitorilor de frumos. (…)”.
Constantin Marafet, cu materialul „Omul cu capra roşcată”: „Dimineţile întîrziau întotdeauna. Luna bătea cuie ruginii în copacul din faţa restaurantului La paharul de aur. Grăbeam paşii prin dimineţi desculţe pentru a înnoda silabe înnoptate. Strîngem în palme jucăuşe o parte din universul său. La butonieră avea agăţată o capră roşcată. Doar eu o vedeam.
-Ei, dragul meu, nu pot să mă despart de elevii mei. Fac naveta, nu mi-e greu.
El, omul cu capra roşcată, inventase zeci de clipe de linişte sub privire. Le oferea dezintesat. Aşa cum oferi celor pe care îi iubeşti trandafiri cosmici. Iubea necondiţionat oamenii. Îmi amintesc de fiecare dată de anii 1984-1985, când împreună vu Vasile Ghinea, Lică Petcu, Doru Georgescu şi alţi mari frumoşi din nebunia noastră, am înfiinţat un cenaclu, Cenaclul Lira. Clipe de mărturisit am petrecut în acel cenaclu. Acolo am înnodat prietenii pentru tot restul vieţii. La niciunul dintre ei nu am văzut niciodată invidia, ura sau prefăcătoria. Omul care plimba cu o demnitate şi o nobleţe aparte, capra roşcată, prin mediile literare, publicase deja prin Iaşul literar, era un fel de vedetă printre noi. Dar nu, el nu se purta ca o vedetă, era de o modestie incurabilă. Peste ani şi ani, marele poet Horia Zilieru mi-a povestit cu mult drag despre debutul său. Nu-l uitase! Trecuse peste o jumătate de secol. Mare lucru. Nu era înalt, înălţimea lui era gîndirea, nobleţea şi spiritul viu. Îl întâlneam adesea pe străzile Râmnicului. Îl priveam cum ridica la piept uragane, cum îndesa toate răutăţile lumii în cele patru camere mobilate ale inimii sale. Ajunsese la un moment dat, un fel de şef al culturii locale (avea expertiza necesară, dir. al Bibliotecii Municipale, dir. al Casei de Cultură), eu, noi ne-am bucurat. Era unul de-al nostru. Bucuria nu a durat mult. În naivitatea mea, credeam că pot să editez şi să tipăresc un ziar cultural, era totuşi anul 1987. Realizez ziarul, scris de mână, pe format mare şi în marea mea bucurie plec la Buzău, la tipografie. Nu înţelegeam de ce se uită şeful tipografiei ciudat la mine.
-Ne pare rău. Nu putem tipări ziarul fără semnătura şefului culturii. Încrezător, mă întorc la Râmnmicu Sărat. Nu-mi făceam nicio problemă, şeful culturii era prietenul meu. Ne întâlnim providenţial, imediat ce cobor din tren, în apropierea Primăriei. Îi povestesc, cu inima la gură, despre ce este vorba, ia ziarul în mână, îl parcurge cu o bucurie nedisimulată.
-Excelent! Unde trebuie să semnez? Aici, îi arat cu degetul.
Semnează. Fug la tipografia din Buzău. Victorios.
-A, nu, nu este suficient, îmi zice tipograful şef. Trebuie semnătura dnei Stela de la ,,Casa Albă”.
Merg la dna Stela. Se uită la mine, se uită la ziar.
-A cui este semnătura asta? Eu, mândru, îi zic.
-Bine. O să vorbesc eu cu d-lui. O să vă comunicăm noi decizia noastră. Plec dezumflat total. A doua zi, aflu că omul cu capra roşcată, prietenul meu a fost demis. Nu mi-a reproşat niciodată. Uneori, din dorinţa de a face bine, faci rău. După 1990, am avut privilegiul de ai fi editor la unele din cărţile D-sale. Parcă ne trezisem amândoi dintr-o lume vegetală. Acum am putut să-i văd cultura vastă, să putem discuta despre dorinţe, despre visurile noastre arestate. Aveam visuri comune. Grigore Radu Stănescu, căci despre D-sa este vorba, a fost o pată de sânge care vorbea oamenilor despre iubire. Poporul râmnicean nu are voie să-l uite. Cărţile D-sale stau de veghe la marginea cetăţii.”.
Vasile Ghinea: „L-am cunoscut. Scriitorii pot fi comparaţi, într-un fel, cu albinele care se adună la copacul melifer numit literatură. Mi-a dat concursul la înfiinţarea Cenaclului Lira, alături de Constantin Marafet, Doru Georgescu, Lică Petcu, Petru Mocanu, ş.a. Aveam şi sprijinul lui Puiu Cristea, cel cu „Ninsoarea cerbilor albaştri” la rubrica „Manuscris” din Viaţa Buzăului. Chiar a venit la Râmnic, la invitaţia noastră, să ne cunoască. Îmi amintesc, cel comemorat astăzi, a citit în cenaclu nuvela „Livada strâmbă”. Reţin subiectul: bătrânul fusese prizonier la ruşi, ai lui îi făcuseră şi pomenile, dar a ajuns acasă pe jos, aducând nu ştiu cîte seminţe şi sâmburi, pe care le-a purtat tot drumul, din care a răsărit mai târziu actuala livadă, care la cutremurul din martie ’77 s-a strâmbat. Grigore Radu Stănescu a spus că pomii, după cutremur, arătau cu crengile ca nişte tunuri îndreptate către cert, iar eu l-am corectat, că ar fi mai bine: S-au înclinat a rugă către cer. Eram tineri şi neliniştiţi. La insistenţele lui i-am pus în scenă la Casa de Cultură piesa „Doamna din servietă” şi chiar am jucat în piesă. La sfârşit l-am întrebat cum a fost.
-E taaare, nea Ghinea! Asta însemna că i-a plăcut şi am consfinţit momentul la o plăcintărie, în centru, împreună cu câţiva prieteni. A lansat romanul „Cavalerul dreptăţii” la Biblioteca Municipală. La sfârşit, ne-a făcut semn, mie şi lui Grigore Leaua, să-l urmăm la un local în apropiere. Îmi amintesc că nu am stat prea mult, nu i-a plăcut atmosfera, se vorbea tare şi peste mese. Stătea la bloc, dar îşi făcea casă, pe un teren moştenire. Treceam uneori pe strada lui şi îl vedeam efectiv muncind alături de muncitori. În altă zi era în căminul pentru apă, cu cazmaua în mână. Ştiam că avea probleme cu inima. Mi-a spus, dacă îi laşi pe oameni singuri… fac treabă de mântuială. Ieşise la pensie, dar făcea naveta, preda undeva la ţară şi ne mai întâlneam pe stradă preţ de câteva minute. Eu mă duceam spre centru, el venea. După salutul de rigoare îmi aruncă din mers:
-Ăsta nu e om, nea Ghinea! O să te convingi! Fără să discutăm pe această temă. A fost ca o defulare. Era campania pentru al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Parcă îl văd. Şi azi mă întreb, de unde atâta… siguranţă. Parcă îl văd la Cenaclul „Alexandru Sihleanu” citind din volumul lui de poezii tanka. Într-o dimineaţă, era în zorii zilei, a doua zi de Sfintele Paşti, 2011, inima lui Grigore Radu Stănescu a refuzat să mai bată. În memoriam i-am pus în scenă, în cadrul ,,Festivalului Dramaturgiei Buzoiene”, pentru elevii de liceu, la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”, două piese: „Doamna din servietă” şi „Candidatul şi ţăranul”, jucate de elevi de la C.N. „Alexandru Vlahuţă” şi Liceul „Ştefan cel Mare”, elevi care s-au urcat pe podium şi răsplătiţi, şi cu câte o carte de teatru semnată Grigore Radu Stănescu, cărţi dăruite pe scenă de dna Stănescu. Dumnezeu să-l odihnească!”.
Matincă Costea a încheiat evenimentul cu un monolog semnat Viorel Burlacu, „Educaţiune”, un cuplet şi un microcuplet, semnate Matincă Costea, „În port” şi „La braţ cu voia bună”.
Sâmbătă, 12 martie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al şedinţei Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” va fi Vasile Ghinea.

Distribuie: