Ora de muzică 134
Nu te-a uitat nimeni. Eu nici atât. N-aș putea. Ar fi dovada că nu mai exist.
Bănuiți că vorbesc despre Arcuș. Mari lecții de muzică n-ar fi dat, în spațiul lui din spatele tobelor era discret, vizibil marcat deseori de neputința lui de-a trece dincolo, în raiul mâinilor cu meșteșug. A fost suficient să-l înțeleg, poate mai mult ca alții, ca să-mi dau seama de un lucru esențial: muzicantul este în sine trist. Sub masca voioșiei afișată opulent când se găsește cu unul de-o breaslă cu el stă un om chitic, copil de cele mai multe ori, fricos ca un iepure de câmp, gata să-și plângă de milă. Doar că se comportă taman pe dos. Se îmbărbătează cocoșește fâlfâind din aripi când se teme cel mai tare, râde ca apucatul când ar trebui să bocească de soarta-i nefericită, face planuri când speranțele sunt zero. Arcuș era acel panaceu, acea apă chioară cu care se îmbată deznădăjduiții, acel ultim refugiu pentru nenorociți.
Asta-i biata viață a visătorului, făcută din fantasme, himere în toată regula, banală din afară dar zbuciumată pe dinăuntru. Pe câți dintre ei n-a găzduit Arcuș? Fugiți de acasă, părăsiți de neveste sau țiitoare, morți de foame, niznai între 10 matinale și prânzuri, bătuți, înșelați, fudui, proști, mincinoși, îndrăgostiți, puși pe cântări mari, rupți în coate, amenințători…. Toți i-au invadat teritoriul mai mult sau mai puțin prietenește în căutarea aventurii de moment, toți erau bineveniți, întâmpinați cu mutre dintre cele mai neașteptate, în lumea lui, a celui ce zi și noapte fabrica ad-hoc snoave, cimilituri, glume și păcăleli, el, cel mai abătut dintre toți. Când pe om îl lasă inima înseamnă multe, dar când boala nu-i dă târcoale e cu schepsis. Ce-l măcina nu știu, la cel de dinăuntru lui n-a răzbătut nimeni și cum s-ar fi văzut când aveai de-a face cu umorul în persoană, cu comediantul din născare?
Ferparul de față i se cuvine, este dureros să răscolești timpul de la despărțire până astăzi, dar necesar să anunți că da, sunt doi ani și câteva zile de când numai este. Sunt doi ani de când glumele lui, ace verbale, bice dureroase arse spinării prostiei, mișto-ul lui proverbial nu mai au protagonist. Birlicul Râmnicului s-a stins aruncând de dincolo doar amintiri. A fost un as, toate mingiile aruncate la fileu erau fără replica, a fost la fel de mare ca actorul…. Îi privesc mutra în minte și nu-mi închipui cum de putea sta serios, aproape filozofic licărindu-i în iriși greutatea momentului. Suspansul creștea cu fiecare secundă de tăcere. Răspunsul, inevitabil, era magistral, tirada întreruptă de micile lui bâlbâieli o ploaie de stropi de înțelepciune sau răpăieli de dojane asezonate cu trăsnete și injurii la adresă de mamă. Și cine nu se rușinează când este vorba de cea care ți-a dat viață?
Dacă nu ați avut de-a face cu el să știți c-ați pierdut totul. Din auzite poți considera moft orice năzbâtie a lui, participant fiind îți dai seama că oricât de exagerat ar fi relatată întâmplarea cu Arcuș, nu este nici a zecea parte. E peste poate să îți închipui că așa ceva putea fi adevărat, atât scenariul, cât și interpretarea ridicându-se la limita verosimilului.
Emeriții acestui meșteșug sunt demult de pus în ramă și cum un film bun se savurează în intimitate, azi dau play unui generic de zile mari: Arcuș!
