Propoziții pretențioase – Avariai
Nouă ne-a fost ușor.
Nu te ferești să zgârii peretele cu scara, căci tencuiala bob de orez e suficient de veche și deja plesnită de atâtea ploi cu piatră, vânturi, zăpadă și inevitabil ger și îngheț, desigur, pe măsură și caniculă. Nu te chinui să fixezi capătul scării cât să nu alunece pe florărie sau să cadă sub ea. Nu te întinzi la perete cu un efort epuizant și-n poziții nesigure. Nu plimbi scara când sub pazie, când pe florărie. Cu cele patru avantaje lucrarea a mers mai lesne. Jgheaburile, se-urile, coturile realizate acasă, la clientă montajul. Altă impresie decât că numai profesoară nu părea doamna-domnișoară, nu a rămas. Mă încearcă în același timp, impresie cotidiană, ceea ce astăzi mi s-a părut evident aruncând privirile către vecinul drept al lui Sticlă (nu ocolesc nici pronumele posesiv). Bă, modelul nostru de saceag este distinctibil de la zeci de metri distanță. Și nu-mi este rușine să mă laud că am adăugat saceagurilor simetrie și încă un element conic, construit prin ajustare din cele ale ștuțului, lungit și micșorat suficient cât să formeze verticala aproape perfectă pentru perete. Partea cu posesiunea are și ea un exemplu nu vechi, dar cât se poate de negativ. Tot o persoană cu statut marital ambiguu, după vreun autoraș atât de anonim cât să nu poată scoate capul în lume din poziția mândrului, parte din prostul obicei lexical autohton. De eram femeie intelectuală, avortam instantaneu, după icnelile produse de atâta neștiință a prezentatoarei celor trei zile de chiu și vai din piața primăriei. Deranj auditiv pe două fronturi. De auzeați textul introductiv și interpretările…. Cum, bre, să introduci nume de grupuri cu „pe” înainte?
Dar numai de vorbe nu aveam eu timp acum. Lucrări. Baza traiului zilnic, baza pregătirii fizice care, astăzi, mă ține foarte bine, față de multe persoane, pe (în) picioare. Dacă sari o casă – cu greu, fiindcă-i atât de înaltă încât e cel mai bine să o ocolești -, prinzi anii 90 de început și truda noastră entuziastă de a deveni capitaliști. Încă eram la serviciu, încă Nenea – mai curând N. N.-a, inițialele lui Nicola Nicolae, fost șef de partid pe ramura Intercoop, devenit după maistru, nu dintre cei răi (și cum să mai fii rău?), adaptat situației (uitasem că servise capitalism pe ogoarele arabe) – era în funcțiune și purta o stimă deosebită lui tata (n-a schimbat-o niciodată). Determinându-l să-l recomande cumnatului pentru jgheaburi și burlane. Un tip blând, și el venit de peste hotare, cu gând să nu lase apa să-și facă aiurea de cap. Trecând mai bine de 30 de ani, n-am să-mi caut prin auricul mai mult de o senzație de toamnă, de curte generoasă, de casă mică, de calm și de liniște. Celelalte sunt acțiuni specifice.
Mai departe, ținând-o pe stânga, la colț, am poposit tocmai la vărul Dan, un tip ciudățel, cu ticuri fiziologice greu de ținut în frâu până la ultimul gest meschin ce deseori îi juca feste. De nu era tanti Lili mămoasă, unchiul Toma sever și tanti Fănica, bunica, în copilărie, era de mult dus la spitalul de nebuni. Un copil problemă, neastâmpărat, răutăcios, mai mare fiind, cu vicii de om mare: țigări și băutură, ori pe vale, prin spatele casei lui Mutu, ori prin lanul de porumb.
