CulturăLiteradura

Literadura nr. 40 (10)

Daniel LUCA

Clepsidra cu sânge

Inevitabil, timpul trece, ceea ce nu trebuie să atragă deznădejdea. Din contră, această curgere e firească, naturală și e obligatoriu ca omul să trăiască intens fiecare clipă, după cum susține Luiza Teodorescu în volumul de versuri Lumina din tenebre (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2026).
Astfel, viața nu e altceva decât o clepsidră cu sânge („Și-n picătura de sânge — pic, pic — / Clepsidra se scurge încet: tic, tic”) ce picură încet spre marea trecere, pe care omul trebuie să o ia în piept („Mă-arunc în gol fără nicio plasă, / Viața se ascunde sub mască”), plin de visuri, iubire și încredere în forța sa („Brodez visuri pe canava, încă, / Primul sărut dulce, miez de nucă” – Umbra din lumină).
Încă de la primii pași, omul va fi împresurat de negură, ceea ce nu trebuie să îl sperie, întrucât în sine se află un foc viu, purtător de lumină („Au năvălit bivoli / Pe pajiștea mea, / Hămesita turmă zdrobea / Totul cu copita grea. / Au tropăit, năruit, / Dar nu au găsit / Focul mocnit /
În grota mea tăinuit” – Focul din grota adâncă), pe care îl va proteja până la ultima suflare.
Așa încât el va porni în căutarea luminii din întuneric fără nicio teamă („Lumina-i parte din umbră, / Sub aripa protectoare, / Vezi lumini pâlpâitoare, / Umbra e forța creatoare” – Umbra creatoare), întărindu-se și mai mult odată cu conștientizarea forței creatoare a umbrei. Deoarece fiecare umbră aduce în viața omului și ceva pozitiv, fiind o experiență necesară în devenirea sa.
Ceea ce nu înseamnă că umbra nu lasă răni în urmă-i („Pe cruci răstignite — / Rănile vremii” – Rănile vremii), doar că omul va învăța să trăiască și cu ele, chiar cu mândrie.
Mai mult, va învăța să recunoască și să prețuiască frumosul în toate formele sale («Dă-mi muză o privighetoare, /Să-mi cânte-n purpurii zori /Ca o Stradivarius vioară, /Pe strune de proaspete flori /De o eternă primăvară. /Eu nu îți cer veșnicia, /Ce-mi doresc nu este prea mult: / „Redă-mi, te rog, bucuria, /Zâmbetul ce mi l-am pierdut!”» – Stradivarius în zori).
Din frumosul ce îl înconjoară și ca rezultat al întoarcerii la credință, omul își va reîmprospăta mai abitir forțele spre a merge mai departe pe drumul său („Din astrul stins, renaște iară / Cuvântul care te-a împăcat. /Și-atunci înveți că orice vină /Se stinge-n timp, ca un ecou; /Cu suflet pur, pace divină, /Iertare înveți să spui din nou” – Comoara tainică).
Fiecare moment trăit ori (re)simțit va trebui pus în cuvânt, în vers, spre aducere aminte și luare la cunoștință („Iar când târziu, în pacea lunii, / Se lasă-un farmec ne-nțeles, /Crăiasa nopții și a lumii /Transformă totul într-un vers” – Umbra), poezia aducând armonie în suflet („În odaia luminată /E atâta armonie … / Din raft îmi cade o carte — /Un volum de poezie” – Aurora dimineții).
Iar dacă omul ajunge la capăt de drum („Suntem la capăt de drum, /Foc, cenușă, fum și scrum. /Stop! Opriți ruleta acum!” – Opriți ruleta) nu înseamnă că totul s-a sfârșit, ci doar că urmează un nou început.
Omul e trecător pe acest pământ, însă depinde numai de el ca această trecere să lase urme de neșters.
Poezia Luizei Teodorescu este caldă, luminoasă, chiar și atunci când pătrunde în beznă, atrăgând cu ușurință cititorii în mrejele sale.


Titi DAMIAN

Mariana CABEL,
DINCOLO DE NEGURI

Cartografia Sufletului sau despre curajul de a traversa negurile

Există, în marea familie a poeților, o stirpe aparte, o seminție a celor ce nu scriu despre zgomotul lumii, ci se apleacă, cu o religiozitate de ceasornicar, asupra mecanismelor infinite ale tăcerii. O tradiție care nu pornește de la larma forumului, ci de la foșnetul bibliotecii, de la liniștea metafizică a unui Blaga sau de la matematica subtilă a necuvintelor unui Nichita Stănescu. Într-o lume literară din ce în ce mai asaltată de zgomot, de experimente adesea sterile și de o sofisticare care, nu de puține ori, ascunde un vid de emoție, apariția unei voci poetice care își asumă, cu o candoare aproape uitată, misiunea de a vorbi despre lucrurile esențiale este, fără îndoială, un eveniment demn de sărbătorit. O astfel de voce, limpede și profundă, este cea a Marianei CABEL, care, prin volumul său de debut, DINCOLO DE NEGURI, (Editura Editgraph, Buzău, 2022) ne invită nu la un exercițiu de decriptare hermeneutică, ci la un act de comuniune, la o regăsire a acelei poezii șoptite, confesive, care stă de vorbă direct cu sufletul cititorului. Ne permitem să spunem, așadar, că avem în față nu doar o carte, ci un veritabil gest de salvare a intimității într-un spațiu public tot mai alienant.
Încă de la pragul textual, de la titlul însuși, poeta ne oferă cheia de boltă a întregului său edificiu liric. „Dincolo de neguri”. O sintagmă de o simplitate înșelătoare, care poartă în ea întreaga dramă și speranță a condiției umane. Căci „negurile” nu sunt aici doar un element de recuzită meteorologică, ci o metaforă totalizantă pentru tot ceea ce obturează vederea esenței: sunt negurile cotidianului alienant, negurile singurătății, ale timpului care macină, ale neîmplinirilor și, mai ales, ale necuvintelor care se aștern între ființe. Demersul poetei devine, prin urmare, unul de traversare, o călătorie inițiatică al cărei unic scop este atingerea acelui spațiu de lumină, acel „dincolo” unde comunicarea redevine posibilă, unde iubirea este singura realitate incontestabilă. Este, pe bune, o cartografiere a unui teritoriu interior, o hartă a drumului de la angoasă la regăsire.
Cum reușește Mariana Cabel să ducă la bun sfârșit această traversare? Nu prin acrobații stilistice stănesciene și nici prin inginerii prozodice de tip barbian, ci printr-un gest de o sinceritate dezarmantă, un act de curaj care constă în a-și dezveli sufletul fără farduri și fără false pudori. Lirismul său este unul direct, confesiv, construit pe versul liber, scurt, care urmărește fidel ritmul respirației emoționale, al suspinului sau al tresăririi. Avem de-a face, așadar, cu o poezie care nu se ascunde, ci se oferă, care nu încifrează, ci mărturisește. Acest metisaj între fragilitate și forță, între vulnerabilitate asumată și o rezistență de neclintit în fața adversităților existenței, constituie chintesența demersului său liric.
Într-adevăr, întregul demers liric se organizează în jurul câtorva axe tematice monumentale, pe care poeta le explorează cu o consecvență de admirat, construind o lume poetică de o coerență remarcabilă, realizând în final o poetică a sincerității dezarmante. Fără îndoială, tema iubirii este omniprezentă, funcționând ca un combustibil sacru pentru motorul existenței. Nu este însă o iubire edulcorată, de pastel, ci un sentiment complex, oximoronic, care conține în el deopotrivă extazul și agonia, prezența și absența, împlinirea și dorul sfâșietor. Poezia devine astfel un spațiu al așteptării, un aeroport al sufletului unde gândurile „vin și pleacă”, toate purtând același destinatar absent, dar mai prezent ca oricând în țesătura intimă a ființei. Să privim, spre pildă, această splendidă rugăminte-definiție a iubirii-refugiu, din poemul „Ascunde-mă”: „ascunde-mă/ în cel mai frumos gând al tău/ de iubire/ Acolo mă va găsi/ prima zăpadă/ care va astupa/ toate neșansele,/ toate necuvintele/ toate netrăirile/ de peste an./”Observați finețea cu care iubirea devine un spațiu sacru, un adăpost absolut, singurul capabil să anuleze negativitatea existenței, inventariată aici printr-o enumerație de o tristețe copleșitoare: neșanse, necuvinte, netrăiri. Zăpada nu mai este doar un element hibernal, ci un agent purificator, o amnistie metafizică.
La polul opus al acestei iubiri salvatoare stă conștiința acută a timpului-adversar. Timpul, la Mariana CABEL, nu este blândul râu heraclitean, ci un prădător, o succesiune de „plante carnivore devorând celula vie” într-o „cursă contra-timp / fără înțeles / fără rost și final”. Această percepție tragică a temporalității generează o angoasă a pierderii, o melancolie a clipei care, odată trăită, se transformă iremediabil în amintire. Volumul devine, astfel, și o tentativă disperată de a salva frânturile de viață, de a le aduna cu grijă într-un „album” al sufletului, pentru a le conferi o brumă de perenitate prin actul poetic.
Și atunci, cum se poate supraviețui acestei duble presiuni, a absenței și a timpului devorator? Răspunsul poetei este limpede: prin memoria-salvatoare. Memoria, în special cea a iubirii și a rădăcinilor, devine un spațiu al permanenței, singurul capabil să ofere un sens traiectoriei existențiale. Un exemplu monumental în acest sens este poemul „Postumă”, dedicat tatălui. Avem aici o veritabilă baladă a demnității rurale, o evocare a unei lumi arhaice, așezate, unde omul era una cu pământul și cu ritmurile firii. Figura tatălui, evocată cu o tandrețe copleșitoare, capătă dimensiuni aproape mitice, un Moromete al Bărăganului al cărui surâs era condiționat de prezența copiilor, singura sa mândrie.
Este o dovadă remarcabilă a capacității poetei de a trece de la registrul intimist, erotic, la cel elegiac, social, fără a-și pierde nicio clipă autenticitatea vocii.
Dar poate că nicăieri forța acestei poezii nu este mai evidentă decât în capacitatea de a transforma abstracțiunile sentimentale în imagini de o concretețe palpabilă, aproape viscerală. Mariana Cabel nu descrie iubirea, ci o înscrie direct în corpul ființei, transformând-o într-un organ vital. Avem de-a face, așadar, cu o veritabilă fiziologie a iubirii, unde sentimentul lasă urme fizice, unde absența provoacă o durere organică. Iată cum este definită această înscriere definitivă a celuilalt în propria identitate, o metaforă totală, de o forță uluitoare: „Inima mea/ peretele pe care/ atârnă tabloul tău/ nu încerca să scoți cuiul/ va sângera până la lipotimie/ și nu se va găsi niciun donator./”(„Scoarță de copac”)
Ce imagine desăvârșită! Aici nu mai avem de-a face cu un simplu sentiment, ci cu o dependență vitală, unde smulgerea prezenței celuilalt echivalează cu o hemoragie mortală. Este o dovadă incontestabilă de maturitate poetică, capacitatea de a condensa o întreagă dramă existențială într-o metaforă de o asemenea concretețe. Această tendință de a materializa inefabilul este prezentă în tot volumul: privirea este „sorbită”, nu doar văzută; inima este un „clopot” care se revarsă; mintea devine un „aeroport” al gândurilor. Lumea interioară capătă astfel o geografie proprie, cu munți ai făgăduinței, cu fântâni ale așteptării și cu perimetre sacre unde doar iubirea are acces.
Această cartografiere a interiorității este susținută de un lexic simplu doar în aparență. Poeta reactivează cuvinte pline de rezonanțe arhaice sau populare („hlamidă”, „salbă”, „condei de smoală”), pe care le alătură unor termeni de o modernitate rece („aeroport”, „soft”, „card”), creând un contrast expresiv care ancorează trăirea atemporală în realitatea imediată. Versul, deși liber, nu este niciodată anarhic; are o muzicalitate interioară, un ritm al său, dictat de fluxul și refluxul emoției. Este, în fond, o demonstrație a faptului că poezia autentică nu are nevoie de corsete prozodice rigide pentru a fi memorabilă; ea își creează propria formă, organic, din substanța însăși a trăirii.
Așezând, așadar, acest volum în contextul mai larg al poeziei contemporane, am putea spune că Mariana CABEL se înscrie, cu grație și forță, în familia spirituală a lirismului confesiv, o tradiție care prețuiește emoția autentică mai presus de artificiul stilistic. Fără a avea pretenția exhaustivității, remarcăm că poezia sa nu caută să șocheze, ci să emoționeze; nu vrea să demonteze limbajul, ci să-l umple de trăire. Cum bine remarca și Valeria MANTA TĂICUȚU în prefața volumului, poeta se ferește de capcana unui biografism minor, a unei poezii a banalului cotidian, a „ferestrei de la baie, bucătărie sau dormitor”. Fereastra pe care o deschide Mariana CABEL este una interioară, care dă spre peisajul vast și adesea primejdios al sufletului. Este o poezie a sufletului zidit în carte, care așteaptă un cititor complice, dispus să se lase purtat în această călătorie „dincolo de neguri”.
În final, DINCOLO DE NEGURI este mai mult decât un debut promițător. Este un act de credință în poezie ca formă de cunoaștere și de mântuire personală. Un gest spiritual, din ce în ce mai rar în zilele noastre, prin care un poet autentic salvează, prin rigoare și har, un fragment de lume de la disoluția în zgomotul inform. O carte necesară, care ne amintește că, oricât de dense ar fi negurile din jur, lumina vine întotdeauna din interior, din capacitatea de a iubi și de a da un nume, prin cuvânt, acestei iubiri. O carte-far, care va rămâne. Fără îndoială. O carte care nu se citește, ci se trăiește…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share