Literadura nr. 39 (4)

Angela BACIU

i-am scris
lui Brauner un poem
mă aștepta la ușă
cu umbrela deschisă
și un șurub
înfipt
în tâmplă
zâmbea ușor
o cucuvea-și
făcea de cap
nu aveam unde
să mă așez
Maestrul
doarme în picioare
nu sunt nici scaune
și nici mese
nici măcar un pat
doar acvariul
cu pești morți
se uită lung la el
în timp ce-și numără atent
degetele
de la mâna stângă

cu scaunul pe cap
și ochiul drept
curgând pe caldarâm
stă Brauner
cu fața
la perete
[în gara N.
sinucigașul
își trage trenul peste el
ca o pătură
călduroasă]

în urechea dreaptă
un ciocan ruginit
deasupra capului
umbrela de ploaie
ceva nedeslușit
în creștet
pictopoetul
în mii de bucăți

rana din ochi
se mută
de la dreapta la stânga
doar în timpul
ședințelor de spiritism
ochiul său
revine acasă
se așază la masă
scrie necrologul
în Cimitirul Montmartre
plouă

în burta rechinului
stau la rând
calul alb
un șarpe invizibil
cerul roșu dă semne
de nerăbdare
călărețul nu așteaptă
semnalul
pe calul lui
tristețea o ia
în galop

ochii mei pe mortul întins
ce ispravă!
pe calea ferată
era la apus
un ochi în față
altul în spate
din ce unghi
să-l privesc
„nu te teme“, zice
ochii au rămas deschiși
o foarfecă din
înaltul cerului
taie
fulgerul în două:
lipește o bucată
pe zid
și pe cealaltă

(Volumul I-am scris lui Brauner un poem Ed. Cartea Românească, 2025)

Corina DAȘOVEANU

poveste cu iarnă și multe alte fericiri

(unii sunt,
alții pot încerca)

când vii,
ia niște fericire la autostop de pe drum,
zilele astea e împânzit pământul
cu intenții.

știi? nu am găsit brad anul ăsta,
mi s-au părut toți triști.
am stabilit cu aerul din casă
să ne prefacem că avem unul,
lângă absența mirosului de crăciun.

ceasul mi-a promis că va înlocui
unul dintre minutele lui
cu o minune,
iar eu bănuiesc că voi primi un înger.
am deschis ferestrele pentru el,
vine cu o sanie căreia i-a dat
aripile lui.

ai găsit fericire?
îmi trebuie una care să ardă,
o voi înhăma la sanie,
voi pleca,
trebuie să ajung în orion,
am văzut acolo, lângă rai,
un brad.

când vii,
dacă am adormit cu frigul deschis,
pune-mi încet fericirea lângă tâmplă
și ține-mă strălucind
între ramuri.

poem prelung

nu am îndreptat niciun păcat
între timp.

duhurile sunt și ele aceleași,
ne mai încurcăm prin casă…
uneori
chiar îmi iau la purtare gândurile
până li se rărește pânza.
sunt, ca de obicei,
instabile și dependente
de singurătate.

încerc să le conving
că a fi pierdut
de tine prin casă
e un fel de tabiet modern al milei.
ca să nu plece,
le las să-mi fure iarna din balcon
și să o sature de depresie.

acum patru minute
eram prin bucătărie, tăiam niște șanse,
îmi dădusem jos inima, să nu observe.

ele, șansele,
au ieșit din substanța gresiei,
mi-au încolăcit gleznele
ca un instinct de apărare.
au iscat un pătrat pustiu
în care să-mi retrag
tandrele unelte
ale neîntâmplatului.

știi unde am pus
cutia cu urgențe abandonate?
parcă aș vrea un ceai.

eu și tu
aveam abonament la eroism, nu-i așa?
l-am pierdut.

la dracu’!
iubim.
nu ne-am îndreptat niciun păcat
între timp.

Mihaela Roxana BOBOC

Pastila de timp (IV)

Ziua Culturii Naționale
o strângere de mână
buchet de poezie
într-un pahar cu vin
cărțile se așază rând pe rând
la masa poetului
un loc gol
unde citim
precum în cer
așa și pe pământ.
*
Pregătesc cu grijă ceaiul
torn în ceașcă
cititorul duce poezia la buze
adaugă miere
sau o bea pe sufletul gol
să îi simtă taninul.
*
Anul divizibil cu doi
un cal nărăvaș
în galop
zilele sunt secerate
una câte una
viața poetului
un răvaș fără destinatar.
*
Îmi ascund trupul
în bezna mâinilor tale
Stop!
Sufletul făcut ghem
se desface în poveste.
*
Plouă.
Nici un fulg. Iarna adoarme
în vis de copil.
Stropii calcă în picioare
iubirea
o promisiune pentru mai târziu.
*
Îmi trimiți poeme.
Nu tresar. Citesc
cu gândul la propriul poem
rămas fără respirație.
Noaptea trece greu
orele mici sunt călăi
câte un vers scapă
și sare în cafeaua
de dimineață.
*
Șine lungi.
Ore scurte
unde doi poeți împart poezia
ca pe o ciocolată
dulce-amăruie,
antidot pentru singurătate.
*
Ți-ai luat pastila,
întrebi fără să știi
că timpul nu vindecă
pun un plasture pe mână
ca și când aș lipi
sufletul la loc.
*
Câte semne încap
între cuvinte
cu spații
fără spații
călătorim claustrofobi
aproape ninge.
*
Bună dimineața
niciodată noapte bună
în părul meu se încurcă
mâinile Larisei
frânturi de poem
parfum de lăcrămioare
și peste toate
îmbrățișarea care nu mai vine.
*
Lansare de carte.
Ipotetic
o vioară
poate cânta cele mai lungi poeme
în cizmele copilului
zăpada s-a topit
și aproape plânge.
*
Scrie
și pentru mine
ceva
orice încape
în doliul alb
al iernii.
Păstrează linia ochilor mei
să nu te rătăcești!

Florina CARVACI

Rӑbdarea ei nu avea margini…

Bӑtrânul nevӑzӑtor
ṣi câinele lui (mereu în alertӑ),
vioara ṣi arcuṣul
trecând peste strune,
cu precizia albӑ a obiectului de susṭinere,
ziua în care funcṭionara
îṣi uitase zâmbetul la vestiar,
ṣi iar nu ai bani pentru dorinṭele tale,
ṣi iar manifeṣti abundenṭa
ṣi aṣtepṭi…

*
Ṣi povestea prinsӑ în simeze,
artistul de 50 de ani,
cu baticul lui legat peste pletele cӑrunte,
ṣi muzica aceea a ramelor negre
umpleau toate golurile imaginaṭiei,
la începutul primӑverii
din sud…

*
Dimineaṭa când soarele strӑbӑtea draperia
ṣi se oprea într-un colṭ al camerei
creionând cercuri jucӑuṣe pe tavanul alb,
ṣi Fifi aṣtepta nerӑbdӑtor
întâlnirea matinalӑ cu prietenii lui,
ṣi scara blocului se întindea la infinit
pânӑ în apropierea zilei de mâine…

*
Animalul de pluṣ, viu,
povestea nescrisӑ a copiilor tӑi,
amintind femeii, fetiṭei,
copilului tӑu interior
cӑ jocul nu mai e joc…

*
Incertitudinile aṣezate
în mijlocul privirii
ca într-un câmp deschis,
aṣteptând semnalul de începere sau oprire,
al marelui Parasimpatic.

*
Se aṣezase lângӑ marginea patului
ṣi întreba:
-Ce garӑ e aici?
În camera din care plecaserӑ toṭi
cei dragi,
o primӑvarӑ nemaiîntâlnitӑ
îṣi desfӑṣura forṭele verzi
în plinӑ erӑ a tehnologiei
pentru a ne asigura
cӑ aici nu este loc de
niciun rӑzboi.

Ṣi ea râdea.

*
Trecuserӑ deja trei zile.
Zilele critice
ṣi minunea se arӑta la orizont cu paṣi mici ṣi siguri.
Aṣtepta!

Rӑbdarea ei nu avea margini…