Literadura nr. 39 (3)

Prin Gaura cheii – interviu Camelia Iuliana Radu

Vasile Baghiu

(n. 5 decembrie 1965, Borlești, jud. Neamț) Vasile Baghiu este poet, prozator și eseist, creatorul conceptului poetic al himerismului, formulat în câteva manifeste la sfârșitul anilor ’90 ca o explorare a identității alternative, a bolii, a călătoriei și a transfigurării prin literatură.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN Club.
Scrisul face parte din istoria familiei: tatăl a scris memorii despre experiența lagărelor sovietice, iar fiul este scriitor și critic literar.
A publicat mai multe volume de poezie — Gustul înstrăinării, Rătăcirile doamnei Bovary, Febra, Maniera, Himerus Alter în Rheinland, Depresie, Cât de departe am mers, Metode simple de încetinire a timpului, Visuri pe care mi le pot permite, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic — precum și patru antologii (Fantoma sanatoriului, Magia elementară, Gustul înstrăinării, Maniera sau Cât de departe am mers), o culegere de proză scurtă (Punctul de plecare) și patru romane (Ospiciul, Planuri de viață, Fericire sub limite, Alergările unui scriitor), alături de numeroase articole și eseuri publicate în reviste literare.
Este inclus în numeroase antologii și istorii literare, între care O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu, Istoria literaturii române contemporane de Mihai Iovănel, Acum suntem noi anticii de Răzvan Țupa, Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande, Poezia românească după 1945 de Ion Pop.
Este laureat al mai multor premii literare, printre care Premiul revistei Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi și Premiul Patrel Berceanu.
A beneficiat de burse „writers-in-residence” în Germania, Scoția, Elveția și Austria. Fragmente din opera sa, uneori însoțite de prezentări ale conceptului de himerism poetic, au apărut în traducere în reviste literare din străinătate, precum Banipal, Serta, Buchkultur, The Penmen Review, Magma Poetry, Oomph Press, Acumen, The Cordite Poetry Review, The AALITRA Review, Parallel Worlds – Words Reflected, Bordertown (TransCollaborate), Poetry in Process, Coolabah.
În perioada debutului, a lucrat ca asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, experiență care i-a influențat decisiv scrisul. A fost, de asemenea, ziarist, realizator de televiziune și profesor.
Este fondatorul primei reviste de educație pentru sănătate din România și autor de manuale de specialitate medicală (Teoria și practica nursing). În prezent activează ca psiholog, fiind preocupat de promovarea sănătății și de cultura sănătății, susținând conferințe și dialoguri publice pe aceste teme, în colaborare cu instituții educaționale și culturale.

1. Wikipedia te prezintă drept inițiatorul unui curent literar. Dincolo de etichetă, ce este, de fapt, Himerismul poetic? Are Himerismul un corespondent internațional sau este un curent strict al spațiului literar românesc? De ce crezi că era nevoie de el?

Himerismul poetic nu a apărut din dorința de a lansa un curent, ci dintr-o nevoie foarte personală. La un moment dat, am simțit că ceea ce scriu are nevoie de un nume pentru a se putea recunoaște pe sine. Era vorba despre dedublare, despre fragilitatea identității, despre boală, despre călătorie și despre un raport instabil cu realul.
Mai întâi a fost o încercare de a înțelege ce mi se întâmplă mie prin poezie.
Există, desigur, afinități clare. Mă gândesc la experiența heteronimică a lui Fernando Pessoa, unde identitatea poetică se multiplică în vieți paralele perfect coerente. La bovarismul formulat de Jules de Gaultier, această capacitate de a trăi într-o identitate imaginară preferată, mai intensă decât realitatea imediată. Sau la formula lui Arthur Rimbaud – Je est un autre –, care rămâne una dintre cele mai concise definiții ale dedublării moderne.
Himerismul se înscrie în acest orizont, dar își păstrează specificul prin accentul pus pe boală și pe experiența sanatorială, trăite biografic, amândouă filtrate printr-un fel de travelling mood, care cuprinde și spațiul și timpul. Sanatoriul devine un spațiu suspendat: între sănătate și boală, între viața socială și retragere, între identitatea civilă și cea imaginară. Aici se declanșează fluxul himeric — o mișcare continuă între corpul vulnerabil și nevoia de a construi o identitate alternativă, mai suportabilă.
Dacă Himerismul are sau nu un corespondent internațional mi se pare, în fond, o chestiune secundară. El s-a născut în spațiul românesc, în limba română, dintr-o biografie concretă și dintr-un anumit moment al poeziei de la sfârșitul anilor ’90. A fost nevoie de el nu pentru a ocupa un loc pe harta curentelor literare, ci pentru a face loc unei experiențe poetice care nu se regăsea suficient în formulele existente.

2. În ce context s-a născut această idee și câți poeți ai generației tale se revendică, explicit sau implicit, din ea?

Ideea s-a conturat spre sfârșitul anilor ’90, într-o perioadă de tranziție, de insecuritate și de oboseală a unor formule poetice care deveniseră previzibile. Nu m-a interesat niciodată să creez o școală sau să adun adepți. Au existat scriitori și scriitoare care s-au regăsit în această formulă și au spus-o public. Și nu doar atât. Dacă nu s-au regăsit în interiorul ei, au reflectat asupra acestei formule, au scris articole, eseuri, cronici. Chiar acum pregătesc pentru publicare un volum care cuprinde dosarul acestei paradigme, în care se poate vedea, între altele, că lumea literară a fost și este interesată cu adevărat de ceea ce propune himerismul și de modul în care poate schimba perspectiva asupra relației dintre poezie și viață. Nu cred însă că valoarea unei direcții poetice stă în numărul celor care o revendică. Poezia nu funcționează ca politica, prin adeziune, ci prin recunoaștere intimă și o formă de complicitate discretă. Nu am creat un partid care caută adepți, ci un concept literar, himerismul, care explică un spațiu poetic și o anumită experiență a scrisului, deschisă celor care se regăsesc în ea.

3. Ai vorbit adesea despre imagine ca nucleu al poeziei. Este ea o obsesie mentală, o irupție bruscă în realitatea cotidiană sau un construct al memoriei tale afective?

Imaginea nu este, pentru mine, un ornament. Ea poate fi, în egală măsură, o obsesie mentală, o irupție neașteptată în cotidian sau o formă condensată a memoriei afective. Nu le separ foarte strict, pentru că în experiența mea ele comunică permanent. Imaginea care contează este cea care poartă o tensiune, o neliniște, o întrebare — nu cea care se epuizează în frumusețea ei.
Formarea acestei sensibilități pentru imagine vine și din lecturi sau din experiențe aparent marginale. Îmi amintesc, de pildă, orele petrecute în biblioteca publică, răsfoind reviste precum Geo, unde imaginile lumii — orașe îndepărtate, peisaje, oameni — produceau o formă de fascinație tăcută, dar persistentă. La fel, secvențele din jurnale de călătorie sau din alte scrieri au funcționat ca declanșatori ai imaginației, nu ca modele de imitat, ci ca surse de intensitate vizuală și existențială.
Într-un articol am numit aceste nuclee de poezie poetoni: mici unități de semnificație care concentrează realitatea și o împiedică să se dilueze prozastic. Poetoni sunt acele imagini sau stări care reușesc să condenseze o experiență amplă într-un punct de maximă densitate. Din această perspectivă, imaginea nu descrie realitatea, ci o comprimă, o face suportabilă și inteligibilă poetic.
De multe ori, imaginea este chiar forma prin care o stare devine vizibilă. Nu precede neapărat poezia și nici nu o ilustrează: ea este, adesea, poezia însăși, în starea ei incipientă.

4. Deși aparții generației ’90, poezia ta nu mizează pe metafora ornamentală. Imaginea care declanșează poezia este, în cazul tău, una eminamente vizuală sau poate fi și o stare, o tensiune lipsită de „decor” cinematografic?

Nu sunt sigur că poezia generației ’90 poate fi redusă la ideea de metaforă ornamentală. În cazul meu, cel puțin, imaginea nu a fost niciodată un scop în sine. Deși poezia mea este adesea percepută ca fiind „vizuală”, imaginea care declanșează textul nu este neapărat una cinematografică.
De multe ori, punctul de pornire este o secvență foarte clară de realitate — o scenă dintr-o carte, dintr-un film sau din viața cotidiană — o situație care mă tulbură sau mă destabilizează și pe care nu o pot explica, sau nici măcar explora, cu mijloacele limbajului comun. Poezia apare tocmai din această limită a discursului obișnuit.
Uneori, imaginea este aproape invizibilă, redusă la o stare, la o tensiune interioară, la un dezechilibru. Nu m-a interesat metafora ornamentală, ci imaginea ca instrument de cunoaștere: ca mod de acces la ceva care nu se lasă formulat direct și care cere, pentru a fi înțeles, tocmai limbajul poeziei.

5. Cât de mult te modelează mediul în care trăiești și locurile pe care le traversezi? În ce măsură virtualul și imaginarul reconfigurează astăzi viața interioară a scriitorului?

Locurile mă influențează mai ales prin stările pe care le induc. Nu sunt un poet al peisajului, ci al traversării. Sanatoriul, hotelul, trenul, orașul străin, camera temporară sunt spații recurente pentru că destabilizează identitatea. Sunt locuri provizorii, de tranziție, în care nu ești pe deplin „acasă”.
În acest sens, m-am simțit apropiat de ideea de „non-loc”, formulată de Marc Augé, adică spații ale tranzitului și ale suspendării identitare — o idee pe care am recunoscut-o intuitiv, nu livresc.
Boala a fost un declanșator important. Experiența sanatorială a produs o retragere forțată din viața activă și, odată cu ea, o intensificare a vieții interioare. Imaginarul nu mai este o evadare, ci o formă de supraviețuire. Virtualul, în schimb, accelerează totul. Oferă mult, dar rareori sedimentează. Scrisul meu are nevoie de lentoare și de distanță față de fluxul continuu.

6. Cum conviețuiesc poetul și romancierul Vasile Baghiu? Se infiltrează Himerismul poetic în proza ta sau acolo funcționează alte mecanisme?

Poetul și romancierul coexistă fără conflict, dar lucrează cu ritmuri diferite. Poezia este un spațiu al intensității, unde o stare sau o imagine pot susține singure un text. Proza presupune durată, construcție, răbdare.
Himerismul se infiltrează în proză mai ales la nivelul atmosferei și al identității, dar acolo sunt obligat să explic, să construiesc, să pun lucrurile în relație. Dacă poezia este laboratorul dedublării, proza este spațiul în care aceste identități sunt puse la încercare.

7. Ce strategii ai pentru a evita manierismul și autopastișa? Cum îți conservi prospețimea expresiei fără a trăda propriile convingeri literare?

Riscul manierismului există întotdeauna, mai ales atunci când o voce devine recognoscibilă. De multe ori, manierismul este o formă de fixare a identității literare. Nu cred însă că acesta este neapărat cel mai mare pericol: există poeți care nu pot scrie decât într-o singură formulă, iar tocmai această consecvență le dă forță. Fiecare poet își poartă, până la urmă, propria limită.
În cazul meu, problema apare atunci când această fixare riscă să devină comoditate. De aceea, încerc să rămân deliberat într-o stare de ușoară nesiguranță creativă. Nu ca lipsă de încredere, ci ca formă de atenție. Ieșirea din manieră se produce, pentru mine, și prin diversificarea „decorului”: călătoria, boala, contactul cu alte spații, dar și apropierea de știință, pe care o privesc ca pe un aliat al poeziei, nu ca pe un discurs concurent.
Prospețimea nu vine din abandonarea convingerilor literare, ci din confruntarea lor constantă cu realități diferite, uneori incomode. Din această tensiune se naște, cred, o formă de continuitate vie, nu o repetare inertă.

8. Există un defect personal care se strecoa-ră, involuntar, în scrisul tău?

Probabil o melancolie de fond și o tendință spre introspecție prelungită. Uneori rămân prea mult în interior. Am ajuns însă să accept acest defect ca parte din mecanismul meu de scris.

9. Cum privești noile generații de scriitori și ce sfat consideri esențial pentru o disciplină autentică a scrisului?

Privesc noile generații cu interes și fără nostalgie. Mi se pare că există astăzi o anumită detașare față de ideea de literatură și chiar față de ideea de scris ca vocație. Această distanță poate fi, deopotrivă, un avantaj și o capcană: oferă libertate, dar riscă să transforme scrisul într-un gest prea ușor, lipsit de durată.
Am impresia că noile generații sunt mai puțin interesate să privească înapoi, să dialogheze cu tradiția sau cu experiențele deja consumate. E o formă de energie și de autonomie, dar există și riscul de a repeta, fără să știe, experiențe care au fost deja trăite și epuizate. Literatura nu avansează doar prin rupturi, ci și prin conștientizarea a ceea ce a fost.
În același timp, chiar dacă nu o recunosc întotdeauna, noile generații au nevoie de validare. Aceasta se poate produce în interiorul generației, prin solidaritate și dialog, dar cred că sunt necesare și niște ancore externe — repere critice, dialog intergenerațional, o formă de confruntare calmă cu alteritatea.
Dacă ar fi să dau un singur sfat, acesta ar fi legat de disciplină: nu ca rigiditate sau conformism, ci ca fidelitate față de propria voce, construită în timp și verificată constant.

10. Te preocupă direcția literaturii contemporane sau preferi să îți construiești opera în afara „spasmelor” de moment?

Sunt atent la ce se întâmplă în literatura de azi – la urma urmei, scriu și critică literară. Prefer însă să lucrez cu o anumită distanță. Nu simt nevoia să reacționez la fiecare tendință. Poate că literatura care rezistă este aceea care nu se grăbește.

11. Ce proiecte literare pregătești pentru 2026 și pentru anii care urmează?

Lucrez la un roman început recent și la un proiect poetic mai amplu, cu o componentă reflexivă și autobiografică filtrată imaginar. Mă interesează și o direcție eseistică, în care literatura să dialogheze cu medicina și psihologia. Nu îmi fac planuri rigide; cred mai mult în ideea de sedimentare.