Propoziții pretențioase – Auroase
Nu mă puteam dumiri de ce să te comporți cu o altă persoană aproape de isterie și cu un ton de superioritate exagerat. Ce are unul plus, ce are celălalt minus?
Bă, când debordezi de păr alb, de ani mulți adunați, chiar dacă diferențele de vârstă, pe timpuri, te obligau să zici sărutmâna tuturor panaramelor – că deh, erau a patra, a șaptea, a unsprezecea, ce mai, a douăsprezecea!, iar tu doar un biet pifan de clasa întâi sau orice clasă inferioară celor enumerate -, vorbești de la egal la egal, legi cuvintele măsurat, păstrezi un volum ponderat și doar vreo iznoavă ori vreo anatemă laică să te îndemne să sporești cantitatea de aer în uz oral, dar cu nicio depășire de normă, cu nicio intenție de a submina nici plusul sau minusul din etate, nici formația profesională, nici aspectele fizice, și ele matematic primar cu surplus-deficit, cu atât mai puțin cele cerebrale. Ei, și dacă am numărat pe sărite câteva dintre gândurile mele prinse și desprinse de cleștișorul mic de tablă, cel cu labă de gâscă, pe mica ieșire în decor cu ploaie a climei, o burnițică, este cauza minții mele nedeprinsă cu înjosirea, cu postarea rațiunii mele în subsol de către fel de fel de indivizi. Doamne ferește!, nu-s vreun geniu, nici măcar un sfert de jumătate din vreunul, dar nu mă pot lăsa mai prejos de indivizi care numai din pix au trăit, care știu fenomenologiile operaționale doar din cărți și fără practică, care nu sunt în stare să pună în ecuația „de ce”-urilor mai mult de o nemulțumire. Nu-s genul curios, ei, desigur, nu scormonesc în funcționalitate, în curgerea naturală a lucrurilor, se mulțumesc cu o supărare demnă de simptome pe lista de patologii a doctorilor psihiatri, cu un „nu știu, aduc pe altul să rezolve”. Cum povestea odinioară Arcuș, cum că în Italia lumea cheamă o firmă specializată ca să schimbe un bec ordinar și la îndemână, cum le iau ăia pentru o deșurubare și o înșurubare, în mai puțin de un minut, 10 euro. Cam așa și cu familia T., chipurile specializată în măsurători cadastrale, care a dat măcar o roată pe lângă numărul de case cu care ne putem lăuda noi în cei peste 35 de ani de activitate, cu miile. De și-ar fi folosit raționamentele dezvoltate de cunoștințele acumulate (sau nu, cine știe?) din construcții, altfel ar fi decurs discuțiile, altele ar fi fost monologurile, nu de teapa moșului nebun ce umbla prin Râmnic prin anii 80 fluturând o batistă și perorând ba contra, ba în favoarea partidului comunist și președintelui. Să te comporți precum babele și boșorogii oțărâți din nimic, să te opintești în altcineva dintr-o neștiință crasă, indolentă, indiferentă, asta chiar nu pică bine în intelectul unuia ca mine. Bă, un om cu pretenție de profesiune la rang de cel puțin subinginer – cam acolo poate fi încadrat un cadastrist – calculează, se documentează, își explică, nu deschide gura și-o lasă în vorbă ca să se afle în treabă. Păi, după mesajul ăla în care, „domnule, nu mă înveți dumneata pe mine”, din care transpare evident o lipsă de date particularizate, trebuia să-i dau cu flit, cu „du-te naibii”, cu invective pe măsura atitudinii lui din tet-a-tet-urile fără noimă și vădit iraționale. Cum, domnule, să mă ia cu nu mă interesează, n-ați făcut bine, io dacă nu vă știam vă dădeam afară? Mie, care nu numai că aspirai în tinerețe la ditai matematicianul, la cel mai cel violonist, nu doar ca scop, ci și cu eforturi uneori peste puterile mele, dar care încă n-am abdicat de la munca pentru a mai arde corect niște etape din devenirea de atunci? Mie, care întorc lucrurile pe toate fețele spre a le căuta rezolvarea cea mai bună? Mie, care-s mai corect decât oricine, care lasă recompensa financiară mai prejos decât realizarea în sine? Ca să nu mai spun cât avansai în anii din urmă în privința limbajului, a uzului său corect, a nuanțelor, subtilităților. Ce le-a ieșit pe gură amândurora, pe timpul lui Socrate ar fi fost premisa condamnării și uciderii sale. Cu încă doi-trei neștiincioși pe lângă, i-ar fi semnat uciderea. Bine, totuși, că au fost alții, nu ei.
