Propoziții pretențioase – Avizoul
Nae și facerile. Uneori….
Să-ți vină să-l pui să stea. Cum îi și place. Angajamentul, însă, era să nu. Bineînțeles, să și iasă treabă bună. Cu toate dojenile clienților. Deficiența majoră, fiindcă îmi fusese arătată, se reducea la o mică crăpătură a tablei de cazane, scăpată din vederile lu Nae și, e drept, nu meticulos verificată. Un strop de silicon a rezolvat „drama” matinală. Puteau cădea din cer tone de apă, n-ar mai fi dat o picătură. În celelalte două înfierate zone, capetele noului acoperiș, chestiunile erau simple. Nu terminasem. De acolo picăturile inocente, inerente, indiferente la „diferendul” nostru cu familia T. Ce ar mai fi fost? Desigur, un profil de vreo șaizeci de centimetri peste scândura aleasă pe sprânceană dintr-o florărie stingheră, mohorâtă de praf și indiferența proprietarilor de a o mai folosi-o vreodată. Degeaba încercasem persuasiv argumentat să-i determin la o scurtătură din florărie extrase casei de locuit. „Nouă”! Asta le fu pohta. O operațiune care, în penultima zi, mi-a luat vreo două ore. C-așa se întâmplă când pretențiile nu coincid cu problemele de la fața locului. „Provocarea” mă forța să „leg” cele două florării invers, bucata nouă cu fața la spatele celei existente. Bine, dacă ar fi fost să fac treaba „perfectă”, la montaj s-ar fi cuvenit niscai silicon maro închis, ca de baiț brun, însă mi-a fost de ajuns cât am ajustat „linia” preexistentă. Urcări și coborâri pe scara în două, plus încă o bucată, fiindcă la prima tot tăiasem până se micșorase suficient – cam cinci milimetri – cât să nu mai fie bună. De-ar fi fost florăria deja fixată pe dependință dreaptă la capăt. Aș fi tăiat drept – cât putea pânza pendularului de drept – și aș fi prins-o imediat pe poziție. Însă, cum îmi aspriră alte nimicuri zilele, asta nu mă putea scoate din pepeni peste măsură. Mi-ar mai fi trebuit vreo zece una după alta în mai puțin de câteva ore. Atunci, aș fi scos din mine fiara și mi-aș fi vărsat rărunchii pe amărâta de viață care dă să mă chinuie uneori peste măsură. Ce, numai clientul oțărât să gesticuleze ca-n antichitate orice atenian bun de gură în agora? Eu nu puteam „cățăra” și glasul, și mâinile în spectru decibelic asurzitor? Și totuși. Mi-am zis „Șezi blând.” și-am escaladat scărița de destule ori. Până s-au pupat curbele unele cu altele. Căci meseriașul dinainte a „cabulipsit” să decupeze curb capătul inferior. Cum nu se mai putea umbla la artisticăria lui tâmplărească, m-am luat eu după model. Locul însă, parcă blestemat, mi-a mai făcut figura. După ce am schimbat tabla de protecție cu cea de fason, la culoare și aspect, la „ploaia de verificare”, o picătură și surorile se prelingeau pe lemn. Noroc – uite că azi, domn Bebi, coleg de Atlas, se mira de soluțiile și manierele mele de lucru; că n-ar fi crezut că m-ar duce capul la fel de fel de chițibușuri; numai că nu mi-a venit cu sifon, să-i aduc aminte cine a fost găina dinaintea oului; dar nu mă dau eu pe părerile unora și altora – că am atât de multă experiență cât să înțeleg căile apei pe diferite obiecte și diferitele ei debite. Aici ar fi și un dram de învățătură de fizică, de matematică și o infinitezimală sclipire a minții. Ceea ce alor mele cunoștințe și colegi le cam prisosește. Și nu din vina lor, ci a împrejurărilor. Sorții astrali… atavici. Și-un lasă-mă să te las pe parcurs. Pentru ce știm să facem, ce vom face și ce am făcut, nu era nevoie de o dare de seamă specială, de o luminare cât Evrika! de mare, pe ale noastre ni le atestau alții de mult timp. Atâtora câți vor fi fost și mai sunt le-am lucrat câte pe și pe lângă casă, pe la porți și balcoane, pe la… mai câte. Și, revenind, a fost suficient să sucesc în sus colțul unei pazii de tablă, cel ce se termina în pazia mea format „U” întors, doar puțin: patru milimetri. Știți cum a dispărut șirul de picături? De parcă n-ar fi fost. Nu însă și crisparea și nemulțumirile mele vizavi de comportamentul gestual și verbal al clientului.
