Propoziții pretențioase – Atomism
Vi-l simt pe limbă. Și mie mi se plimbă…. Zadarnic.
Medicul militar, după câte spuneau frații mei, la măsurătoare, ieșise din sala sa de lucru și venise pentru explicații și doleanțe afară. Cu ochii în sus, cu ezitări în privința dimensiunilor, m-am lăsat condus de instinct. Ca să putem face o evaluare în orb. 17 metri de jgheab, 15 de burlan. Curiman. Salvat de propria defectuoasă memorie. Ciudată, greu controlabilă. Și se prea poate să fi instalat pluviale și la clădirea garaj, mai nouă de anul 2012 al primei imixtiuni în intimitatea proximă a proprietăților, marca google.
Peste drum, ascunsă vederii partea de proprietate, cel puțin zona fierbinte a lucrării, miezul ei – nu exagerez cu termenul ales, mă voi explica imediat -, ne-am încumetat la o chestie nefăcută vreodată. O premieră, așadar. Proprietar Împușcatu. Un tip înalt, de calibrul lui…, cel cu carmangeria de vizavi de Big, acum hăt, peste 10 ani, creț, cu mustață, înalt și solid și prezent o singură dată cât am lucrat (Cornel, după o bârfă de 15 martie c-un descendent de neam Duță), vreo trei zile, înlocuit la administrare de imobil și lucrare de fratele lui Dinu Frizeru. Acel pedant restaurator al ușilor domnului Trufașu. Trezitu-ne-am cu o jumătate de proprietate, nu legată prin vreo dolie, nu prin vreun colț de acoperiș, nu printr-un zid comun și cu o diferență de acoperiș, ci pur și simplu cu un acoperiș într-o apă, continuu, pornind de la vecini din buza zidului de la stradă, terminându-se în șorțurile și jgheabul lui Împușcatu. Care numai jgheab nu era, cum nici acoperișul. Se afundase la mijloc, din cauza unor grinzi putrezite. Cu ziduri flancând în trepte toată „valea”, aveam o lucrare nemaipomenită. Nu fusese atehnic cel ce închipuise acest proiect, de altfel, eliminând pereții, simplă ca bună ziua, lucrarea, ci nu se gândise ce poate face apa pe o pantă de 5-7% de la mijloc în jos, exact cât i-a revenit Împușcatu-lui. Problemă ce s-ar fi atenuat măcar cu ruperea pantei în două. În 16-17 metri, o pantă dublată numeric ar fi ținut mult și bine intactă mare parte din tablă. Dacă. Și neam pus pe treabă. Prima dată hotărând unde ne oprim cu dezvelirea. Nici să facem mai puțin, nici prea mult, nici să intrăm în proprietatea vecinului, nici să lăsăm zeci de centimetri nelucrați conform cu planul de a elimina stagnarea apei în cine știe ce concavitate. Luând de jos limita, de la ultimul perete, adăugând jumătate din el, am intrat abrupt în problemă: cu flexul. Pe toată lățimea. De acolo în jos am început a elimina rândurile bucată cu bucată, cu cazmaua, cu ranga și tesla, care cum prindea una dintre ele. Desprinse, ba câte una, ba două sau mai multe, cel ales pentru apucături și azvârliri de sus de la mai bine de cinci metri – că pare ea mititică, însă terenul coboară înspre spatele curții vertiginos, ajungând la gardul Parcului; nu e ultima casă înainte de fostul restaurant Terasa Parc?; nu vă aduceți aminte ce diferență de nivel este între stradă, terasamentul terasei propriu-zise și alei?; n-ați belit niciunul ochii curioși printre tufele de vizavi de restaurant ca să-l vedeți pe Vasilache ori pe Arcuș cântând vara? -, le trimitea planat tocmai la vreo patru-cinci metri în lateral. Cât reușea să nimerească grămada din ce în ce mai înaltă. Cu tabla peste, impresia este cu ponderată. Chiar ție ori celorlalți îți/le spui „Nu e mare șmecherie, e lăsată numai un pic. Săltăm vreo 10 centimetri și am rezolvat. Terminăm repede.”. Fără tablă te îngrijorezi puțin, îți închipui timpii aspriți de chin, dar foarte puțini. Ei, dar și fără scândură…. Te iau toate astmele, zici că ți-ai dat autogol, că te-ai auto păcălit, că nu se va mai termina niciodată…. Atonice stări te năpădesc, se instalează brusc astenia, ba chiar, având secunde și minute de năuceală, o dai în aia ataxică lipsă de coordonare, de rațiune….
