Propoziții pretențioase – Aurifer
Alt răspuns nu așteptam.
„Știe nea Sandu ce trebuie să facă!” Știa, dar și eu vizionam destule cu destulă rațiune și soluții corecte. Nu zice nimeni că nu s-o vedea frumoasă o chestie rotundă. Zidurile arată fantastic, te îmbie să te miri de potența constructorilor de a le ridica. La Romică, totuși, zidul ca zidul, se „simte” un pic la privire, dar foarte puțin. Din stradă ți-ar trebuie cel puțin trei metri de la asfalt în sus și un spațiu din curtea vecină pentru a observa bine, spre a emite admirație. De aceea este bine ca zidarul să facă până la primul căprior al acoperișului, dulgherul pe-ale sale și tinichigiii să-și vadă de tablă. De ce s-a lăsat Romică atras în vrăjeala lui Marcel? Îl asimilă hiper meșterilor, probabil, fără să-i ceară să se ridice și la înălțimea aprecierilor. Măcar un lucru putea să îi ceară: ca florăria să nu stea perpendiculară pe capetele de căprior. O dată fiindcă rar găsești lucrări cu o cădere câș față de cele consacrate; a doua oară deoarece nu se poate sprijini de ea capătul superior al scărilor. Nu fără să alunece, nu fără să urci cu teamă că te vei prăvăli, te vei juli sau chiar îți vei leza părți de corp iremediabil ori fatal. Mai ales când înălțimea nu este acolo de trei-patru metri, ci de peste cinci-șase. Rotund…. O împăunare fără suport în viitor, pentru cei ce, la un moment, dat vor interveni pentru o reparație, o schimbare. Căci la infinit încă nu a ținut nicio tablă. Vopsită, nevopsită, găsesc apa și aerul cel așa-zis respirabil, praful făcut im, cale să o jupoaie, să o corodeze și s-o facă fărâme. Cum ne-am chinuit și străduit să scoatem și să montăm o curbă liniștită, domoală, fățoasă pe simulacrul de perfecțiune pus în „operă” de colegul de breaslă, numai trecutul o mai știe. Mie mi-au rămas doar momentele de teamă la urcatul și coborâtul scării, amorțeala labelor picioarelor ce se instalează după cinci minute în care nu mai ai corp, ci niște formațiuni ale unei mașinării dirijate de nevoile uneltelor de a proceda la operațiuni diverse: ridicări de brațe, unduiri de trunchi pe toate coordonatele 3D, ochii funcționează pe post de supervizori, iar creierul își reduce activitatea cerebrală la „întinde apă tare și cositor, trasează, decupează, îndoaie…”. Când este însă loc de „întors”, măcar mai scapi de câteva posibile traume provocate de efort și expunere la mediu: astenie, atrofii, posibilitatea avariei puternice a cine știe cărei mâini, cărui picior, degete…. Când loc nu-i, nici sănătate n-o fi. Teren „puțin”, dorințe mari de urcare pe orizontală și verticală, îngrămădire inexplicabilă. Cum ne-a fost dat să ne solicite spatele dinspre bătrâneii noștri clienți de mai pe urmă. Unde să așezi scara, cum și cum să o escaladezi? Nefiind nici alpiniști, neavând nici astfel o siguranță că „șforile” întinse peste creastă nu ar urni olanele defectuos montate, ne-am rezumat să facem pe circarii, să ne răsucim pe scară la așezarea tronsoanelor de jgheaburi în cârlige și la revenire cu fața spre perete pentru a le îmbina și a lipi ștuțurile de scurgere. În fine. Nu mare scofală fusese. Jgheaburile, în afara pozițiilor contorsionate și un dram periculoase, adunate, au fost cât două lungimi de casă. Burlanele cam tot pe atât. Dovadă că scofala noastră a și fost înlocuită de la streașină în jos. Nevoia de culoare…. Cum și mai târziu, peste câțiva ani, după ce curtea a devenit domestică, nu ca-n timpul primei noastre descinderi, avea nevoie și de un spațiu dedicat automat recreerii din serile de vară. O terasă. Acoperiș, bârne, gărduț, chiar și plante agățătoare. Cât să ne dea de furcă. La montaj. Nu mai mult decât ceea ce se numește vopsit. Să nu stropești, să nu pătezi, deși, n-am văzut pensulă să nu-și verse măcar câteva puncte.
