Propoziții pretențioase – Auxinei
Să mă mai mir că nu am ținut minte?
Doar ce constatasem că lăsasem lumina din camera cu „jucărele” muzicale aprinsă. Ca uitucul, mi-am și interpelat soața: „Tu ai lăsat lumina deschisă…?”. Doi pași du-te, doi vino, exact din locul în care intrasem pentru căutarea în propria creație a adăugirilor de tipar: eu copertă, Romică tehnoredactare și doamna Valeria lectură și „muștruluială” corectivă. Că-s în prag de o nouă „propoziție…” și editurii îi sunt necesare materialele: manuscris, cele patru pagini dintâi și copertele exterioare (nu sunt eu dintre cei ce-și ticluiesc volumele după proverbul frumoasă carte, cinste cui te-a… aranjat… înăuntru).
Să nu mă fi chemat „datoria” de drese. Casa rozie de altădată, de pe Proletari, ne fusese gazdă. Față-n față cu clienta străineză adusă (de fapt noi ne înfățișasem la locul viitoarelor fapte) de doamna Lucica. Stătusem să mă gândesc…. Parcă fusesem, parcă nu, parcă fusese Tamba, parcă…. Destule confuze. Până după vreo două zile când m-am lămurit. Mă târâsem prin podul de niciun metru în capăt, într-o apă, prin toate rămășițele de pământ galben, fel de fel de obiecte sfărâmate și chiar m-am revăzut ținându-mi turul pantalonilor pe scândură, în șirul de operațiuni ce necesită întinderea bucăților de tablă. Motivul revederii. Câteva – mai multe – picături la ploaia ce va fi fost în urmă cu vreo săptămână. Fără îndoială, când am urcat în pod și-am văzut luminatorul, chiar dacă stropii erau la o jumătate de metru mai jos și tot o jumătate de metru mai în… dreapta, cu orientarea spre poale, mi-am făcut o jumătate de impresie despre deficiență: vreun falț căscat. Sus însă, pe tablă, n-am mai fost atât de sigur. De aceea și nesiguranța că fusesem și eu printre tinichigii. Falțurile bune, mai să zic – dar cu ochelarii de vedere ai fel de fel de false rezultate ale realității – că erau un pic mai mari ca ale noastre. Totuși, bine lipite, tabla chiar vopsită, coama care ar fi putut umple ligheanele din pod fără pic de spațiu la încheiere. Rămânea luminatorul singurul vinovat. Inutil oricum, din moment ce au o clapă în baie de acces deasupra tavanelor. Nu mai bine-l astupau?
De la școala nr. 1 în jos, spre Sava Roșescu, mâinile mele au trudit mai puțin, însă pot număra și aici câteva isprăvite cu succes. Și trudă. O doamnă, fostă profesoară, în spatele etajatei familiei Bărbulescu. Proprietăți dintre cele decupate de urmașii din veacul din urmă din totul părintesc, regândite…. Presupun, doar, că imobilul profesoarei pensionare fusese casa bătrânească, iar domnul maistru și doamna învățătoare construiseră ulterior pe terenul din față. Cât să vezi mereu ieșind în curte un munte de cărămizi tencuite până la șase plus acoperișul opt metri. Dar nu de la mare distanță, de la maxim cinci metri. În condițiile acestea austere, un claustrofob ar sucomba după numai câțiva ani de trai între trei rânduri de adăposturi de locuit. În față una, în dreapta alta, cum și în stânga, pe lângă aleea de acces, trona o altă casă. Cum sunt majoritatea: perpendiculare pe axul stradal (la vreo patru case mai jos, pe partea opusă școlii, eram clienți fideli pentru borș). Avizați în materie de sistem pluvial, am pregătit toate câte erau necesare la atelier și le-am montat a doua zi.
Până aproape de colț, pe aceeași parte, nu ne-am înhămat…. Dar greșesc. Parcă, parcă a mai fost cineva. Ori la borșăreasă, ori în imediata apropiere. Da, sigur. Dar să consult la lumina nopții hărțile electronice. Pentru precizie. Ca să spuneți: „Bă, avuseși dreptate!”.
