Propoziții pretențioase – Aspriși
Altceva ce ar fi fost de făcut?
Poate să merg la secretariat, să dau bună ziua, să explic situația nu tocmai ușor de acceptat în acei ani și să cer voie să merg în grădina liceului pentru recuperarea mapei albastre. Aș fi primit o mustrare sigur, fără a avea vină. Nu ne ciorovăisem, nu ne șicanasem, nu ne asmuțisem niciodată unul împotriva altuia, nu aveam nicio ranchiună unul pe altul. Nu știu să fi născut eu în mintea lui vreo frustrare. Eu aș fi putut purta ranchiună pe ce se întâmplase în clasa a cincea, la ora de atelier, când mă strânsese de piept și-mi oprise circulația sanguină o clipită, cât să mă preling pe pardoseala dată cu petroxin într-un leșin inexplicabil atunci. Nitam-nisam să mă deposedeze și cu o mină nevinovată, chiar ricanând, să o arunce peste gard…. Totul se putea explica altfel. La Piață, toți adolescenții cam de-o vârstă își luaseră nasul la purtare și făceau pe interesanții cu cei care nu aparțineau găștii lor și erau în afara oricărei grupări „unioniste”. Cocei, Ghefos, Kir și alții de-alde ei prinseseră curaj și-și încercau puterile ori de câte ori găseau o sămânță de harță.
Eram, deci, în „vârful lumii”, gata să-mi fac elan, sigur pe ce urma. De câte ori nu urcasem pe garduri, prin pomi, pe magazii, sărisem și aterizasem perfect? Hă, hăă! De sute de ori. Era nițel mai înaltă ținta propusă și aș fi căzut un pic mai dur. Aș fi simțit o durere în genunchi și mai jos, pe tibie, dar durerea ar fi trecut după numai câteva secunde. Așa preconizam. Că a fost altfel…. „Augurul” rău a vrut să-mi iau avansul scurt, ca să aterizez mai aproape, să nu ajung în tufa de trandafirași și, fiindcă nădragii de pe vremuri, cei ai unui elev de clasa a X-a, cei de uniformă, erau largi jos, a fost suficient să se agațe în sulița de lângă „fluierul” drept, să rămână suficient de mult prins cât să-mi ofere un dezechilibru major, să se sfâșie între timp, căci a intrat până la platbandele unde stătusem câteva secunde, până să ajung în poziția de sărire, cam 15 centimetri, și să mă culce la pământ, de la aproape trei metri, direct pe burtă. N-ar fi fost mare tragedie, era ca și cum ai fi luat o burtă pe apă, ustură, doare și trece după câteva minute. Însă aterizarea a fost pe mâna stângă și nu direct pe pământ, ci pe un bolovan singular. Nu era țipenie de piatră în jur, doar el, răsărit parcă din pământ, din iarbă verde. Abia m-am sculat după. Mă durea fiecare por, fiecare mușchi, fiecare os. La contactul cu solul am gemut scurt, asurzii o clipă, urechile se înfundaseră și începuseră să țiuie, crezusem chiar că până acolo îmi fusese. Doamne, a doua oară! Același antebraț, aceeași poziție de cădere. Am făcut praf, crezusem, mâna. Adio cântare la vioară și la clarinet, la contrabas și chitară, la pian. Am stat vreo cinci minute să-mi revin, în fund, m-am ridicat, am recuperat mapa și am încercat să ies precum intrasem, dar peste gardul de beton. Riscam să-mi prind din nou pantalonii. Vai, când am văzut sfâșietura…. M-a luat cu teamă. Alți pantaloni erau doar cei de spectacol și mama m-ar fi luat tot pe mine la bețe pentru daună și prostia ce o făcusem. Ceea ce s-a și întâmplat. N-am luat-o pe cocoașă, dar nici bine nu mi-a fost. Norocul meu…. Erau ultimele zile de școală și în acea vară am crescut centimetri buni, cât să beneficiez de un nou costum pentru clasa a XI-a. Pe care l-am și meritat. Chiar dacă ai mei nu dețineau avuturi ca alții, doi bieți muncitori, tata lăcătuș mecanic și metrolog – renunțase la plictisitoarea funcție de responsabil cu protecția muncii -, mama trecuse de la vânzătoare la femeie de serviciu la policlinica orășenească, m-au recompensat pentru reușita de la treapta a doua: prima poziție pe listă la liceul nr. 7.
