Literadura nr. 38 (6)
Camelia Iuliana RADU
Locuim într-un tablou
Azi N îmi scrie: haide, du-te la scris. Și dispare. Nu i-am răspuns. Eram deja în oraș, intram la Galeriile de Artă. Același aer cunoscut de improvizație cultă mă întâmpină cu simezele doldora de picturi. Am dat o raită cu Ely, care s-a oprit în fața unui tablou întunecat, albastru-negricios. Fată, e mișto, zice Ely, mestecând gumă și privind cu aer de specialistă spre cartonul năclăit de vopsea. Ce îți place la aiureala asta? Bufetul de la sfârșitul vernisajului, zice ea și râde zgomotos, făcându-mă și pe mine să râd. Mă așez pe faimosul pervaz generos pe care stau înșirați toți invitații. Îmi aleg un loc lângă un tip în vârstă, am aflat mai târziu că avea peste 80 de ani și că nimerise din întâmplare la expoziție. Era arhitect, iar eu îmi imaginasem că un arhitect iubește artele plastice. El a infirmat. Nu mă pricep, nu mă dau în vânt după pictură. Eu iubesc structurile. Nu l-am crezut. Unde trebuia să fiți, de fapt? La Călărași. A, în orașul acela prăfuit, unde locuiește mătușa mea cu ochii verzi, pe care nu am mai văzut-o din copilărie? Și el avea ochii verzi. La Călărași? Da, am de verificat niște structuri, răspunde el întrebării mele nepuse cu voce tare. Ely apare veselă, după o tură prin expoziție. Hai să bem vin, îți aduc? De care vrei, eu vreau roșu, tu? Adu-mi alb, nu mă așteaptă nimeni acasă. Ely râde. Pe mine, da. Bărbosul spune nici pe mine și râdem toți trei. Ely îmi aduce vin alb și dispare. Bărbosul zâmbește cu tâlc. Ia paharul cu vin și mulțumește aplecând fruntea. Era acolo calm și nu iubea pictura.
Mă ridic și mă îndrept spre zidurile albe, pe care un șir lung de rame, la fel de albe, deschid ferestre spre lumi imaginare. Privesc spre tabloul întunecat și parcă aud țipătul lui Munch, fără personaj. Ceva strigă dintre straturile de vopsea, dar pictorul nu ne-a lăsat să vedem ce. Sunt hotărâtă că nu îmi place. M-am întors la bărbosul cu care beam vin. De acolo, de pe pervaz, aveam vedere spre pictura echivocă. Sala se umplu brusc de oameni și nu mai vedeam tabloul. Uneori, în plimbarea vizitatorilor de colo-colo, mai apărea câte un colț, apoi dispărea după o față zâmbitoare, după alta serioasă, dar rămânea tot timpul în spate, iradiind prin pielea celor prezenți umbre groase. Strânsă între cei patru pereți, ca într-o ramă albă, galeria îmi păru deodată strâmtă. Mă scutur, arhitectul zâmbește, îmi face semn să beau vin.
Lume multă, trăncăneală multă, nicio privire, toți eram obosiți. Afară se lăsa seara, începu chiar să plouă, parcă eram într-un acvariu scufundat într-o mare. Ely dispare să facă fotografii, să socializeze. Mă trezesc cu o ceată de cunoscuți care dau năvală și mă întreabă unde am dispărut atâta timp. Ce e cu tine? Și nu știu să răspund. Adică, ce e cu mine? Stai acum la conac, ești boieroaică, nu te mai vede lumea, mă ironizează cineva. Bărbosul de 80 de ani se uită la mine cu ochii lui verzi și inteligenți. A, deci așa, o prezență rară pe aici, ca și mine, zice și râde. A vrut să plece la Călărași și nu știu din ce motiv s-a urcat în alt tren, așa că a coborât la Ploiești, în speranța unei legături mai ușoare spre destinația lui, dar legătura spre Călărași era abia noaptea, la ora 23. Și-a adus aminte că are o prietenă în oraș, dar ea tocmai pleca la un vernisaj, așa că o însoțise, răbdător. Aflând povestea lui mi-a devenit brusc simpatic. Nu e puțin lucru să urci în trenul pe care nu îl aștepți.
Cu ani în urmă, încă mai purtam conversații cu Dumnezeu în capul meu, iar el îmi dădea peste nas de câte ori putea, oricâte măsuri mi-aș fi luat, mă trezeam în alte locuri. Acum, nu știu dacă era subconștientul meu șugubăț sau chiar Dumnezeu, cel cu care vorbeam. Oricum, îmi făcea numai farse și avea un simț al umorului care mie îmi lipsea, agitată cu atâta muncă și navetă. Îmi amintesc de ziua aceea în care nu găsisem cheile, deși îmi era atât de clar momentul în care le pusesem pe dulapul din bucătărie, la vedere, tocmai pentru a nu le rătăci, după bunul meu obicei. L-am întrebat pe Sorin, ai luat tu cheile de pe dulap? Nu. Dar acolo le-am pus și le-am văzut cu ochii mei, aici, pe dulap. Nu știu, nu mă întreba pe mine, habar nu am de cheile tale. Cu ochii mei văzusem cheile. Sorin, am plecat, iau cheia de rezervă, dar uite, exact aici erau, spun, bătând cu palma în dulap. Sorin dă din umeri și pleacă la serviciu, eu plec spre gară, văd trenul pe peronul 3, cobor prin pasajul care pute totdeauna a pișat, mă mai uit o dată pe plăcuța cu numărul peronului, de pe perete, ies la suprafață. Urc în tren, dar înainte mă uit și pe plăcuța de pe vagon, pe care scria clar destinația cursei de navetiști. Iau loc pe un scaun liber, privesc pe geam și, de la o vreme, nu mai recunosc peisajul. Ceea ce știam că ar fi trebuit să fie o zonă industrială, părăginită și respingătoare, era acum o lume verde. Bazinele uriașe, ruginite, păreau acoperite de copaci înverziți, chiar nu se mai vedeau. Eram încântată. Copacii se făcuseră tot mai mari, tot mai deși, verdele părea că acoperă totul, era deja o pădure. Întreb o femeie care stătea pe scaunul din fața mea spre ce destinație merge trenul. Femeia se uita la mine neînțelegând dacă îmi bat joc de ea, dacă eu sunt nebună, așa că nu răspunde, mă privește dezaprobator și, cumva, respingător. Mă ridic brusc, ies pe micul culoar de la ușă, iar la prima stație cobor într-o gară pustie. Pe clădirea gării scria numele unei localități de care nu auzisem niciodată. Mă duc la ghișeu, cer un bilet înapoi, spre Ploiești, femeia se uita buimacă la mine. Peste două ore sosește un personal la peronul 1. Era un singur peron. Apoi îmi arată cu mâna, ca unei idioate. Trenul vine din partea aia și se îndreaptă încolo, ați înțeles? Dau din cap că da, înțeleg, ea se uita la mine neconvinsă și prin ochelarii mei de soare o văd cum lasă capul în jos, spre croșeta cu care lucra un mileu, văzându-și de treaba ei. Coborâsem din tren în rochia mea albă și cu ochelarii de soare pe nas, pe tocuri. Nu mă cunoștea nimeni. Pe la ferestre și după garduri, unii se zgâiau ascunzându-se, să nu fie văzuți. Probabil și vânzătoarea de bilete se întrebase a cui sunt, la cine mă duc. Așteptaseră toți să vadă încotro o iau, spre ce adresă, dar după ce mi-am luat biletul, m-am întors pe unicul peron, m-am așezat pe o bancă și am rămas acolo trei ore lungi, până la sosirea trenului spre Ploiești. Pe cine am așteptat și nu a venit, ce femeie ciudată vine cu trenul până aici ca să se întoarcă de unde a plecat, cine este? Cred că tot satul a vorbit câteva zile despre întâmplarea asta absurdă. Și eu, iată, după zece ani, îmi amintesc. Urcată în trenul care a venit la fix, m-a pufnit râsul de una singură. Văzusem cu ochii mei, da? Și peronul de staționare al trenului, și plăcuța cu destinația. Și parcă am auzit greierașul din cap tăvălindu-se de râs. Cu ochii tăi ai văzut? Și cheile puse pe dulap? Tu știi exact unde te duci, de unde vii, unde pui cheile casei tale. Hi-hi. Tu știi precis. După aventura prin care trecusem, cheile erau încă acolo, pe dulap, râzându-și parcă de mine. Uneori se întâmplă invers, în locul unei clădiri stupide și răpciugoase, pentru câteva secunde, văd cine știe ce vilă de lux interbelică, de parcă acolo ar fi locuit cineva care striga dintre morți, iar fantoma acelui loc răzbătea prin realitate.
L-am căutat cu privirea pe arhitect, el era prin sală, atent la tablourile expuse, privirea lui analiza textura, ansamblul compoziției, detalii, apoi rămânea puțin pe gânduri înainte să se desprindă de imaginea agățată pe perete. De ce a trebuit ca din toată lumea aceea din expoziție să îl aleg pe el? Dintre toți, pe el l-am văzut. Unde locuiți? La București. Aveți accent de ardelean. Se mai cunoaște? Sunt din Sighișoara. Și nu v-a fost rușine să dați Sighișoara pe București? Nu, când am plecat eu, era o dărăpănătură de oraș. Apoi, nu aș fi avut cum să fac o carieră acolo. Ca arhitect, am fost sfătuit să plec în capitală. De ce nu la Cluj, întreb eu. Nu, nu, tot provincie este. Mă uit uimită la el, pentru că unii, azi, văd Clujul mai presus de București. El dă din cap așa, concesiv. Ei, nu, nu este. Doar pare. Uneori e bine să sari din context. Aha, zic eu prostește. Acum sunt profesor universitar, dar e greu cu tineretul ăsta. Vin la practică și mai mult îi interesează discuțiile despre sex, despre gen, decât meseria. Dar sunt simpatici. Chiar ieri a venit o frumoasă care mi-a spus că ea e lesbiană. Am întrebat-o dacă nu vrea să fie lesbiana mea. Râdem amândoi. Mă uit la el și constat că este un dandy. Poartă un costum lejer de culoarea lânii, aspru, confecționat dintr-un material gros de cânepă, în țesătură densă. De la părul alburiu, până la bocancii ușori de piele maro-roșcat, are aceeași culoare cețoasă. Părul foarte des, cu fir aspru, ținut în codiță la spate și barba la fel de deasă, îmi vorbeau despre un bărbat încăpățânat și riguros. Un bărbat slab și înalt, cu gesturi reținute, care observă cu ochii lui verzi lumea. Vă place expoziția? Refuză să îmi răspundă direct, alunecă. Nu prea mă pricep la pictură. Și iar am râs. Ne-am întors la locul nostru, pe pervazul larg. Priveam cumva în gol sala de expoziție unde oamenii parcă își târșâiau picioarele obosiți. Mă uitam îndelung. Majoritatea sunt artiști plastici. Bătrâni și obosiți, tineri și obosiți, cu hainele obosite și ele.
Plictiseală sau abandon. Sau, ce?
În piept, o durere acidă îmi corodează simțurile. Ceva aici nu este tocmai bine. O bigudată grăsuță întreabă ceva, iar artistul înalt se apleacă politicos, să audă ce spune. Ea ridică fruntea spre el și pare o copilă ridată prematur sau un fruct îmbătrânit brusc, înainte de a se coace. Mai sunt și câțiva tineri și alte personaje la vârsta maturității și, totuși, ceva aici pare fake. Toți au aceeași lentoare somnambulică. Îmi amintește de mișcarea tristă a peștilor din acvariu, de momentul când peștii dau de peretele de sticlă și văd umbrele din exterior. privesc spre cei care le pun mâncare ca spre niște nori întunecați cu mișcări neînțelese. Pentru ei, lumea reală este cușca de sticlă, pentru stăpânii lor, lumea de dincolo de sticlă este reală, înăuntru este divertismentul mut. Dar și înăuntru și în afară este doar o mimare a ceea ce este în altă parte. După peretele de sticlă al acvariului, ceva mai departe, este peretele de beton. Dincolo de el, gardul casei. Dincolo de gard, granița, iar dincolo de graniță continentul înconjurat de apele adevărate. Dincolo, începe cerul care învelește planeta, o delimitare protectoare. Și cine știe ce alte limitări mai există, din ce în ce mai puțin vizibile, cum ar fi magnetismul și puțul gravitațional solar pentru planete, asteroizi și comete. Iar dincolo…
Acum văd. Nu este un vernisaj, este o mimare provincială. Oameni care au crezut cândva în talentul lor s-au trezit într-o lume birocratică și măruntă, în care abia supraviețuiesc, dacă au norocul să mai cumpere cineva un tablou sau, cine știe ce bogătaș să achiziționeze chiar o colecție. Nici ateliere nu au, au doar niște cămăruțe insalubre pe care le decorează neconvențional, salvându-le de la aspectul jegos. Trece timpul, trece și entuziasmul, nici nu mai știu dacă le mai arde de altceva. Sunt pleoștiți, cu gesturi mecanice, indiferente. Dar vinul este excepțional.
Mijesc ochii, ca atunci când vrei să vezi esențialul unui tablou. Siluetele oamenilor se aplatizează, se contopesc într-o singură imagine, o masă negricioasă luminată obscur, albăstriu. O formă a întunericului fără mișcare, se condensează într-o pată aluvionară, închisă între pereți, ca într-o cușcă. Mă întorc la tablou. Din rama rigidă și clară, albă ca albul ochilor, nămolul acela negru-albăstriu parcă ar vrea să iasă ca o privire. Se adună în sus, în valuri strivite de spațiul îngust, limitator. Țipă și nu aude nimeni. Se clatină și nu vede nimeni. Și, deodată, îmi dau seama. Visul înțepenit, provincial, ținut captiv, țipa neauzit, ca un pește strălucitor într-un acvariu. Bărbosul se uită la mine. Îți place? Da, cumva, este despre noi, chiar despre acest eveniment. Ca o avertizare sau un râs în față. E orașul acesta poluat și cenușiu. El întoarce privirea de la tablou spre mine și îmi șoptește. Sari. Încă mai ai timp. Pleacă! Pleacă din oraș. Mă întorc să îi răspund, dar nu mai era lângă mine. Privesc prin sala care se golise pe jumătate. Nu îl văd nicăieri, mă duc la Ely. L-ai văzut pe domnul în alb de lângă mine? Bărbosul cu care am vorbit, cu părul alb, strâns în codiță. Arhitectul profesor universitar, ne-ai adus vin, știi unde este? Ely se uită la mine ridicând din sprâncene. Care arhitect?
Am ajuns acasă încă emoționată. Știam că nu voi pleca nicăieri. Am luat din bibliotecă un caiet gros, nou, fără linii și am spus în gând: hai, moșule, vii cu mine? Dictează!
