Propoziții pretențioase – Aspreai
Faci o dată, faci de mai multe ori.
Casa. Și dependințele. Cu alte ocazii. În prima dintre ele ni s-a propus repararea acoperișului de la garaj. O… chestie făcută din bucăți, cu neajunsuri de lemnărie și de tablă. De despuiat de tabla veche, de reparat unde scândura era deja mușcată de putreziciune. Greu… cât să fii limitat de o altă clădire, bucătăria de vară ce fusese atașată, ce asigura „spatele”, pe o distanță de șase metri, cât să reprezinte 70% din tot. Și n-a fost simplu. Când finalul nu este o legătură cu alte table, când nu este un perete de colo până colo drept, care nu este doar o simplă zidire de cărămidă, bolțari, bca, ci o închidere a podului cu lemn în triunghi și, desigur, cu o gură de pod, o ușiță. Iar ușița dă bătăi de cap. Poziția ei era prea joasă ca să putem trage o linie de la un colț la celălalt al bazei. Ca să tai din ea…. Numai asta nu mai făceam. Iar scândură, cuie de 7, de tablă, foi zincate, pastă de oxid. Deși panta era nu tocmai lină, fără adaosul alburiu riscul de infiltrare rămânea peste nivelul lui „poate avem noroc și nu plouă”. Ce n-am reușit să o convingem pe doamna Ichim: să punem cârlige noi, deși nu era un preț mare pentru 12 cârlige. Ceea ce ne-a forțat să le păstrăm pe cele vechi, să sudăm vreo două – ca să înțelegeți până unde merge uneori zgârcenia și câte îngăduim noi celor ce nu se sfiesc să o afișeze – să așezăm jghebulețul și burlanele și să punem punct. Hai că pe astea a trebuit să le dăm măcar cu o mână de bronz – tata obișnuia, în lipsa unei vopsele bune, dar și din obișnuință (cum și chitul încă își mai avea loc pentru găurele), chiar și brățările primeau aceleași rânduri de pensule înmuiate în bronz, chiar dacă banda era din tablă zincată, la sudură și cuiul din fi de 8 erau de asemenea acoperite cu argintiu -, la alții le aurisem, exact cum ne vopsea tata clopoțeii de sărbători și cum arată candelabrele din primărie. Dacă țineți minte, o parte sunt realizate de noi, la Intercoop. Aurolac parcă se numea în magazin, d-el de-l inhalau și copii străzii, dar sub formă lichidă. La o oarecare perioadă de timp, nu multă, a fost „atacată” bucătăria de vară și prelungirea ei, o magazie. Noutatea a constat în refacerea umbrelei de la intrare, un umbrar unde se fereau de ploaie și de soare, cu masă și două băncuțe mama și fiica Ichim. De data asta am renunțat la tabla clasică și am trecut la cutată. Cumva mai repede de montat, cumva mai dificilă din cauza unghiurilor acoperișului. Asudați și de soare, dar și de efortul menținerii unui echilibru constant, am extras tabla veche, am mai reparat scândurile în două locuri și-am căutat să nu aterizăm nici la vecin, în spate, la doctorul veterinar Iancu – deși nu era o problemă, aveam aprobarea în alb să punem o scară la el în grădină, nu stricam nimic, ba chiar ne puteam alimenta și cu nuci, din nucul ce trona în dreptul garajului; și chiar am așezat scara acolo -, nici pe asfaltul din curte. Și dacă am spart nuci între un ridicat de coamă pregătită pentru rândul următor și copcile tăiate decupate, e dovada că lucrarea a fost toamna când încă mai era soare, undeva înainte ca hărmălaia copiilor de la școala unu să umple tot acel colț de stradă cu un zgomot ce asurzea chiar și pe cel mai surd dintre pământeni. Auielii lor am fi avut totuși un antidot. Ciocănelile noastre, mai puternice decât chițăielile lor și concertate după o partitură a familiei, îndesite pe măsură ce se apropia aplatizarea falțurilor.
