Ora de muzică 2 – Scriitorul-muzician
Unui muzician rasat nu-i ajunge o viață să-și ducă toate gândurile la îndeplinire.
Așa găsești destui cărora acest „microb” nu le dă pace până la final. Aproape că nu mai contează de la ce s-a stârnit și cum a evoluat. Important este doar ceea ce rămâne. Și sunt destule de pe urma lui Andy Summers. De la declarația că plutea ceva în aerul londonez al anilor 60, altfel nu poate explica de ce câțiva oameni grozavi, pe care nu-i despart mai mult de patru ani de la naștere, au reușit performanțe uluitoare și s-au făcut îndrăgiți de tot mapamondul – Clapton, McLaughlin, Beck, Harrison, Page, Richards…-, de parcă toți au avut aceeași mamă (Andy o spune cu cea mai mare convingere), până la interdicția clară a lui Copeland, „fără solouri”, vor fi trecut niște ani buni. Despre volumul său memorialistic a scris și Jason Warburg pentru Daily Vault Review. Din ce am cercetat până acum, este incursiunea cea mai profundă și de dimensiuni largi. De subliniat filiera sentimentală pe care Jason mizează. Citind, a simțit un aer familiar parcurgând până la final One Train Later. Umorul l-a remarcat și redactorul, senzațiile pe care le-a încercat fiind membru Police de la început până la inevitabila ruptură, de la noname în rock&roll la statutul de superstar. A regăsit și adolescentul care a învățat acorduri din dulcea frăție a celor ce nu aveau partituri, după radio, după discuri, după ureche. Ei…. Cine n-a crezut că tot ce știa la un moment dat este extraordinar, deși știința lui era mai jos ceva de piciorul broaștei? Toți am fost mânați de aceeași încredere oarbă că putem deveni superstaruri cu doar câteva riff-uri și cu două melodii „originale”, inconștient copiate de la alții. Jason chiar afirmă că este un episod dickensian aventurarea lui Andy în lumea muzicală londoneză. Uite informații pentru care unele hiperstaturi ar regreta enorm. Să vinzi beri pe la concerte. Andy a făcut-o și pe asta. Dar s-a intersectat și cu Hendrix și chiar i-a vândut lui Clapton o chitară Les Paul, instrument cu care Clapton se lăuda, membru fiind în Cream. În 1969 își încearcă norocul și în dragoste, și în muzică, tocmai în Los Angeles. Sute de lecții, evident folositoare. Nu și mariajul eșuat. Însă nu a dat bir cu fugiții în iubire. După cinci ani se întoarce în Anglia cu o nouă mireasă și cu o pregătire muzicală superioară. Chitarist pentru Neil Sekada? Da! Imediat după? Nebunia, circul rock&roll unde s-a avântat, totul petrecându-se amețitor de rapid. Finalul…. Aparține puternicelor sentimente încercate în concertul din 1983 de pe Shea Stadium, când opt mii de lumini i-au întâmpinat la intrarea în scenă. Și Jason a remarcat tonul amabil când face referire la cei doi colegi de trupă, subliniază prietenia cu Copeland. Romanul rămâne, în concluzie, un document important pentru cei ce au apreciat The Police și încă au o atracție pentru acel punk-new wave style al trupei.
Cu cât mai multe surse, cu atât mai multe informații. Și unele sunt undeva pe lângă ce găsisem, alte cu mult mai precise, privitoare la copilărie. Chestiunea învățatului după ureche aproape că pică. La 13 ani, la aniversare, primește de la unchiul său o chitară spaniolă acustică veche. Și la scurt timp, probabil chinuit auditiv de încercările lui Andy, care, apropo, de familie se numește Somers, chiriașul familiei i-a dăruit o carte cu acorduri și l-a învățat cum să acordeze după pian chitara. Cu câteva acorduri – vorba colegului Vasile G., la prima lui incursiune în lumea mare literară, când întrebat câte poezii are, 33, i s-a sugerat să le așeze într-o carte tipărită – poți înființa o trupă. Midnighters. Colegi, printre care bunul său prieten Graham White, la școala gimnazială Summerbee (de aici prefacerea numelui?). Cântecul prezentat: Tom Dooley. Continuăm….
