Propoziții pretențioase – Auroasă
Viața se vlăguise, asecase de suflu.
Ascezei, căreia i se supusese Nicușor, i se potrivea termenul inexplicabil. Se putea pune doar pe seama faptului că suferise foarte mult și că undeva, în el, ca în noi fiecare, se zbătea un suflet care nu-și găsea alinare, nu suficientă cât să se autodetermine și să se stăpânească. Boala îl ajutase doar să se exteriorizeze, mai mult necontrolat, dar adânc, în rațiune, cu cea mai bună știință. Cine știe ce atavice căi se pritociseră în el? Era al lui Șontorogu, al celui căruia îi purta numele, zis, de mama și alții mai vârstnici, om cu capul pe umeri, chiar sculptor, ori al vreunui nefericit al sorții cu lipsuri fizico-mentale de la Speciala? Cine să știe cu precizie? Probabil nici măcar Mița. De aceea i-a declarat pe toți la numele Hariton. Altul nu mai știa.
Mi-a fugit mintea. Unde fusesem și unde am ajuns. La Tabacu. La lucrarea de jgheaburi. Printr-un noroc, am rămas cu o singură imagine a casei lor și cu o colecție de poze și filmulețe mintale de atunci, de mai înainte. Din-năuntru. De la prima zi a nepoatei, a Biancăi, serbată la Râmnic. Prima blondă din viața tuturor copiilor străzii Amurgului. A mea, a lui Nae, a lui Viorel – el era preferatul -, a lui Laurențiu Pârvu, a lui Zamfirică – probabil. Dar în fotografie ordinea este diferită. În picioare, Ghiulea junior cel mare, în stânga, acoperă două dimensiuni pe aceeași axă. A noastră, a băieților, care stăm cuminți în fund pe canapea, cu căpățânile ieșite fix peste blatul mesei, și a fetelor, o brunetă aranjată precum Veronica din film și Bianca. Apoi Ghiulea cel junior și mic, cu ochii beliți admirativ la sărbătorită, care bătea din palme și i se ridicase rochița până-ntre piciorușe, Laurențiu, eu, Viorel, și în oglindă, față de celebra cină de taină (era un prânz cu tort) Nae, la distanță de Viorel, care își sprijină capul pe umărul lui Zamfirică. Sus, cu picioarele pe canapea, nepoata prietenei doamnei Tabacu, rezervată, serioasă și lângă, exuberanta Bianca, o țâncă pe care toți o veneram. Venind și din alt oraș, din Zalău, și blondă… cu pletele de aur…. Jgheaburile, însă, așteaptă să le dau importanța cuvenită. Casa mare… înaltă. Fără ieșiri ale streșinii dincolo de zid, cum bine s-au gândit meșterii altora, să lase aspectul de vilă sau de catedrală și să gândească practic. Și un metru de sus în jos, dacă protejezi murii de apă, tot obții mai multă trăinicie casei. Un bor pălăriei și ai șanse mari să nu-ți uzi măcar fruntea și ochii. La Tabaci dimpotrivă. Când ploua, se vedea cum se scurge apa pe toată fațada. De-ar fi fost casă de ciment, s-ar fi infiltrat mai puțin prin varul dat și, bineînțeles, n-ar fi săpat pe dedesubt să se fărâme tencuiala după rețeta lui tata-mare. Nisip și var. Să fi fost o vopsea dată, după o reșapare serioasă și mai că ai fi acceptat modelul. Nouă ne-a fost mai ușor, chiar dacă depășea numărul de metri ai unui imobil obișnuit cu cel puțin unul și scările noastre cam șolcăite dansau până la ultimele trepte. Ne-a fost ușor să nu știm între noi și casă vreun gol. În rest, chinul prefacerii de la vechi la nou. Scoaterea celor ruginite, atenție sporită ca să nu avariem fațada, grija pentru nederanjarea unora și remodelarea altora dintre cârlige, uzul de sfoară pentru ridicarea și coborârea letcoanelor și altele mai de unele, mai de altele ce îngreunau operațiunile. O serie de asumări duse la capăt onorabil. Lipituri, înnădituri, orificii din loc în loc pentru scurgeri (evident, uitasem să ascuțim dalta; o neglijență taxată de tata cu „Nu sunteți în stare de nimic. N-aveți grijă de scule.”; ba eu trec și mai departe cu imputările de când tata nu mai este: „Cristi, Nae, dacă eram la București, de unde luam…? Capul nu-l uitați?”), burlane și brățări…. Dincolo de corpul de la stradă, de la bucătărie până la ușa lui Costel, a fost mai simplu. Din două trepte eram în topul facerilor. La final, n-am putut pleca fără să ne strângem mâna cu domnul Virgil, om cu carte, om de litere, prezent în anii 70 și 80 în cenaclurile literare locale, să primim mulțumirile cuvenite și să le primim cu umilința celui ce trudește și de nevoie, și de drag.
