Fărădelegea lui Călin – An innappropriate name
Nu este tocmai rău acest exercițiu al parcurgerii legilor. O dată în viață, măcar, să fim conștienți de ceea ce ni se pregătește fără voia noastră și câteodată contrar logicii și rațiunii, doar de „dragul” legiuitorilor, nu tocmai niște inși onești, umani, dimpotrivă.
Dar, cine se aseamănă, pe măsura vechii „pre”-ziceri populare, se adună. Nelegiuitul și „sfântul Ștefan” făcătorul de dreptate.
Așa, pe nepusă masă, se consideră actul comisiei arbitrale judecată, la egalitate cu ceea ce oameni cu profesia asta se ocupă. Sec și fără vreun „echivoc” capitolul II. Că regulile nu pot depăși niște limite, cele ale procedurilor, nimic de obiectat. Totuși, unii sunt unii, alții alții. Ca primă dispoziție, Art. 575 nu face altceva decât să-și delege maniera de lucru pentru imediat Art. 576. Și să efectueze exact ce deja mă încumetasem să constat, că o serie de articole stau jaloane pentru procesul desfășurat sub supervizarea comisiei arbitrale. 5, 8-10, 12-16, 19-21, 22 și 23.
Și fără parcurgerea Art. 576 știam că nu este în regulă să numești după cutuma juridică judecată setul de operațiuni de ascultare de persoane, citire de documente și cântărire a dreptății. Dovada este în chiar Al. 1 care dau puterea alcătuirii regulilor părților ori arbitrilor. Completarea cu prevederi de prin „cartea” de față, „capitol” al Codului de Procedură Penală, nu mă încântă prea tare. De unde să știu că nu primează cele inventate de părți sau arbitri, de unde știu că nu încalcă alte și alte prevederi juridice? Sunt curios dacă și la arbitrajul instituționalizat, amintit la Al. 2 și trimis la Art. 619, în doar un singur alineat, există această libertate. Care fi-vor celelalte cazuri clamate la Al. 3?
Trec la Art. 577 cu un mare semn de întrebare: care să fie rostul judecării arbitrale? Fiindcă instanța putea foarte bine să judece a la carte toate câte sunt propuse la Al. 1, 2 și 3. Aici sunt, de fapt, nu la Art. 576, regulile. Comunicare de înscrisuri, citații, hotărâri, încheieri de ședință, trimiteri recomandate, confirmate, înștiințări care, printre altele, uzează și de poșta electronică. Nu însă de mai noile și frecventatele moduri de transmitere. Depuneri la dosar, înmânări părților cu semnătură.
O să execut o nefăcută. Sar la Art. 579 pentru a evidenția lipsa de logică, de considerare a unui titlu dintr-o lege un pachet vrac, din care poți extrage, după cum se lasă de înțeles, orice articol, fără să se schimbe cumva sensul și să nu existe întâietate. Nu este normal să primeze valabilitatea comisiei, a competenței, fiindcă baza, deși rămâne litigiul, fără un soluționar – cuvânt necesar inexistent – nu reprezintă nimic, n-am mai avea de ce purta discuții juridice? Nu pui boii și apoi carul la cale ca să transporte niscai ce-or fi ele?
Și revin. Deoarece Art. 578 stă și el probă între rațional și irațional. El verifică dosarul și poate cere, în caz de lipsuri, completarea lui. Dar „… verifică și stadiul pregătirii dezbaterii…”. Și fixează primul termen pentru „gargară” cu citare de părți.
Art. 579 face ce spune. Se „autoverifică”. Tribunalul. Competența. El însuși își poate spune: da, sunt! Însă și: nu!
Dacă erau judecători sadea, arbitrii ar fi știut că e nevoie de 15 zile între confirmarea citaților și ziua aleasă ca termen de dezbatere. Art. 580.
