Ora de muzică 2 – Mașina timpului
Andy. Bătrânul, înțeleptul.
Copilul. Să-l mai naștem o dată pe Andy Summers. De fapt Andrew Jones Somers (spune Wikipedia). Born-uit în Poulton-le-Fylde, prin Lancanshire. După război, mutat la Bournemouth din Hampshire. Tat-su: „fabricant” de bombe (angajat ca și alții într-o astfel de uzină). Mă-sa: amploaiată în serviciul militar al aviației britanice, RAF. O soră și un frate.
Din puținul frunzărit, cel mai important episod (e chiar mai mult de atât), din copilăria lui Andy, rămâne perioada petrecută la orfelinat cu fratele Richard, șase luni, despre care sper să-l fi descusut vreun reporter mai pus pe psihanaliza muzicianului de mai târziu. Cauze „naturale”: dificultăți de căsnicie ale părinților. După prima incursiune anterioară, Summers se declarase un copil trăit în mediul rural. Însă nu remarcasem că se bucurase de apele râului din zona în care locuia și-și ocupa timpul căutând ouă de pasăre. Dar cine nu a încercat vreodată (mă refer la generațiile noastre) să cotrobăie, curios, prin cuiburile vrăbiilor, ale rândunelelor, chiar și ale ciorilor și cucilor (ce mai cânta în castanii familiei Moșescu câte unul și ce ne-am mai cocoțat, pe furiș, să vedem și noi unul în carne, oase și… pene). Și ce găuri erau în malul opus orașului, făurit în milenii de râul râm sărat. O invitație la căutări prin necunoscut. În privința hobby-ului de mai târziu, fotografia, suntem puțin în situații diferite. Aparatul pe care fratele său, mai vârstnic, îl cumpărase, nu era unul comun ca la britanici în România. Nu oricine își permitea un astfel de obiect și cu atât mai puțin nu în acei ani, 50-60. Ușor nu era nici în anii mei, final de 70 și început de 80, să achiziționezi materialele de developat: revelator, hârtie fotografică etc.
Între paragraful abia încheiat și acesta stau o duzină de articole luate în amănunt la lecturat, cu foarte puține referiri la puștiul Andy, deși am cerut special google-ului să-mi trimită vești despre copilăria lui. Așadar, sunt, cel puțin pentru moment, să mă agăț de alte aspecte ale vieții sale, în mare parte de muzician, în paralel, dar pentru sine, de fotograf pentru sine, unul ordonat și cu folos pentru cariera sa muzicală – fiindcă folosește în concertele sale instantanee din decursul anilor și, cum exemplifica pentru una dintre ele, a improvizat cu chitara din stilurile braziliene – și scriitor (unul dintre volume este despre viața sa ca muzician: One Train Later).
Și sunt chitit să plec de la cartea prin care se definește astăzi ca muzician. Titlul: o evidență indubitabilă că unele lucruri se întâmplă o dată și bine, deși nu există semne vizibile că fapte extraordinare pot fi debutate de o banală întâlnire într-un tren. Să nu credeți totuși că până la acest punct de cotitură fusese doar un muzician simplu, de duzină. Deloc. Ajunsese să cunoască și să însoțească cu chitara muzicieni și trupe arhicunoscute: Hendrix și Eric Clapton. Memoriile sale sunt și povestite cu gentilețe, dar și pe un ton glumeț.
