Propoziții pretențioase – Asexuat
Fără surprize.
Casă fără suișuri, coborâșuri ori alte brizbizuri de-ale zidarilor și dulgherilor. Patru colțuri, burlane câte două pe fiecare zid dintre cele patru. Să spunem că a fost totuși ceva inedit. Era pentru a doua oară – prima se consumase la măsurători – când vedeam, fără cronometru fixat la maxim zece secunde, curtea și imobilul în voie. De ce zece secunde? Atât dura să escaladezi, după o foarte scurtă ocheadă trasă curților vecine lui Vilian, gardul, să te duci glonț până la minge, s-o arunci coechipierilor și să reescaladezi scândurile verticale spre terenul de fotbal. La maică-sa…. Era mai cu „cântec”. Când pici în greșeală, cei 15-17 ochi dubli ai colegilor cad pe tine și glasul ți se schimbă, se strânge pe limbă miere și „Tantiii!” e moale, deși strigi, are pe portativ o melodie mai „doinită”, mai tânguită. Cât despre ruga-întrebare „Tanti, ne dați și nouă mingea?”…. Pari cel mai cuminte și mai nevinovat copil de pe lume. Apleci capul spășit, promiți că nu se va mai întâmpla și, după câteva dojeni primite mulțumești frumos și te scuzi iar. După…. Începea războiul fotbalistic. Ne reluam asediul în frunte cu cel desemnat atacant, una dintre namilele clasei, gen Dorinel Manea și dacă aveai „noroc”, primeai cel puțin un balon în zonele axilare. Sau ca mine în burtă…. Am pus jgheaburile, burlanele și ne-am luat la revedere. A fost probabil ultima noastră zi pe care am petrecut-o mai mult împreună. De atunci încoace ne-am văzut rar și ne-am salutat în treacăt. Viața, deh, cu ale ei.
La bătrâna familie Stănescu parcă nu am executat nicio lucrare, deși i-am intrat pe poartă, dar, peste drum, la doamna Căenar, am schimbat și jgheaburile, și burlanele. Nu ușor. Casa doamnei, cu etaj, are acel impediment, acea greutate de mișcare și de poziționare. Totuși, trei părți, spre Dediulescu, spre cele două părți de stradă, pereții sunt goi, drepți, fără terase sau alte adăugiri ca în spate. Sus, dar puteau mișca scara doi inși în voie, fiindcă proiectantul sau chiar proprietarul a avut inspirația de a ține casa foarte departe de vecinătăți, la cel puțin trei metri. Și, cel mai important, că florăria era suficient de lată cât să ofere capătului scării un suport solid, sigur și nu alunecos. Să luați în seamă și țigla cu care era pe atunci, tot prin anii 90-2000, acoperită casa. La năzi salți două în dreptul lor și manevrezi pensula, cositorul, ciocanul și dalta, acul de trasat și letconul lejer.
Domnilor, misiunea fundătura Caisului s-a încheiat. De aceea mergem acolo unde am rămas. La familia Arghir. Bănuiesc că la nr. 6 pe strada Amurgului: Igo 2, Bădică 4. Cât trăiră domnul și doamna, n-am reușit mai mult de, la fel, câteva jgheaburi și burlane. După ce amândoi s-au pierdut, fiica și ginerele, Manuela și Lucian, nelocuind la Râmnic, au căutat o soluție de a asigura limitele ulicioarei și părții mai înguste de pe Amurgului. Și ne-au antamat pe noi. Nu pare mare lucru să sudezi câteva corniere „frânte” la 140 de grade. Să fie loc numai. Și cum între casă și gard n-a rămas mai mult de jumătate de metru, strecurarea se face anevoios, cablurile aparatului de sudură trebuie mutate de la stâlp la stâlp, corpul își hârjâie de tencuială țoalele și te mai și rănești. Mai sar brocuri, mai pui mâna unde nu trebuie…. La final nu rămâne decât să întinzi sârma ghimpată. Trei rânduri. Cât de greu să fie?
