Ora de muzică 2 – Că și ei sunt oameni
Și ne mai dăm în stambă și ne tot fluturăm libertatea…. Care?
Am ce am eu cu culoarea. Și cu libera exprimare de care lumea se cramponează. În fapt ne aflăm într-un țarc din care n-am ieșit niciodată. Mai mare, mai mic, tot niște vite încălțate suntem.
Mi-am depus nervul și nemulțumirea, câtă pricepere mai am în a mă exprima, trecând la un nou episod cu informații despre oponentul lui Sting, Copeland. Privind afișul următoarei producții muzicale de film din 1997. „Good Burger”. Doi negri. Oameni. Nimic în general cu ei. În acel an toate bune și frumoase pentru afro-americani, mici incidente ici și colo, dar un an din deceniul în care au îmbrăcat și ei cămașa civilizației, când societatea din acel colț de lume a înțeles că fără ei nu se mai poate. Iar, toate bune și „în regulă” pentru aproape oricine. Numai că, setul de facilități n-a făcut deloc bine viitorului. Dacă înainte vreme mai puteam urmări un film cu actori din etnia de culoare a lor, azi nu mai pot să suport atât de mult ecran monocrom. Indignarea pornește de la concesii și de la implementarea unor idei false. Printre ele și aceea că înainte de secolul 20 aceștia puteau avea titluri nobiliare, că puteau sta la masă și discuta de la egal la egal cu oricine, că puteau avea orice meserie – dacă putem discuta cu adevărat despre meserii ca-n cotidian, deși este imposibil -, un lucru rău ce îndobitocește și uniformizează mințile copiilor. Și de le-ar suci doar lor. De aducem în discuție, doar acest criteriu, al culorii pielii, găsim în cinematografia și dramaturgia lui astăzi năzbâtiile cele mai mari. Nu, domnule, Hamlet n-a fost niciodată negru! Însă nu despre Hamlet vorbim. Sau Julieta de culoare – nu luăm în serios chinezii, care n-au scăpat nicio transpunere de la albi; la ei totul pare o jucărie. Ci despre „paritatea”, partajarea atent proporționată în orice se poate vedea și asculta în același timp. Reclame românești care au început să abunde de cosmopolitism. Nitam-nisam, a devenit o discriminare faptul că reclamele la pamperși au protagoniști doar copii albi, copii români din sămânță românească (impură și în secole, totuși românească; recunoști facil fața unui țăran, măcar). Nu. Fără un „Tamba” mititel, crețulin nu se mai poate. Cum nici asta nu era destul. Doar copiii să „reclame” necesitatea pampersului? Defel. Și fâțele adolescentine sucesc fundurile mândre în fața camerei, și ale mai de 30, și până și babetele se foiesc cu șoldurile doldora de ani…. Ba de vreo două săptămâni, nu știu la ce medicament, o așa-zisă fiică se declară mulțumită că „bunicii” sunt vioi și se joacă cu nepoții. Cine a apucat cele 30 de secunde, știe despre ce vorbesc. Iar dacă nici ei n-au sesizat chestiunea indusă „magistral” de regizor, o tălmăcesc imediat. Bunicii nu sunt o pereche obișnuită, ci doi bărbați cu tâmple albe. Cel puțin nu poate fi acuzat inițiatorul că n-a folosit o paletă largă de nediscriminări. Apare o femeie, sunt și copii, și bărbați: cu tentă homosexuală. Bașca bătrâni.
Vărsat oful, în afara culorii artiștilor, iese în evidență o altă nuanță cu care au împopoțonat producătorii avizierul lui „Good Burger”: portocaliu. Iată-l, deci, pe Copeland dând în mintea copiilor. Comedie școlărească, adolescentină – cel puțin așa lasă impresia cei de o descriu -, de hramul și din curtea celor de la postul Nickelodeon. De care fug ca de naiba când schimb posturile cu telecomanda. Ba chiar închid și ochii ca să nu-mi stric mintea. Precum și la posturile indiene, turcești, vietnameze sau prin ce dumnezeu (el n-are nicio vină) trec Nu am nicio deschidere pentru figurile lor, pentru limbile lor cu totul stridente (generalizare pentru toate timbralitățile), pentru cultura lor. Secvențele muzicale dorite nu se găsesc în proporția necesară unei analize pe măsura compozitorului. Din frânturile youtube-ului doar una poartă urechea către asemănări cu stilul lui Stewart. Câteva clinchete de vibrafon pe un fundal de viori. Și prezența unei reinterpretări a lui Roxanne. Celelalte trackuri vizate a fi pe coloana sonoră par a nu fi impresionat deosebit publicul. Un loc 101 în Billboard 200. Din ce am urmărit, puerilele interpretări sunt forțate, par că au adunat toată prostia comportamentală și de comunicare dn toată lumea. E nefiresc să vezi lamentări debile la ditamai găliganii (Shaquille O’Neal este unul dintre adulții atinși de bleandă) sau femei deja cu un grad de maturitate atins încercând să seducă un neica nimeni de la tejgheaua cu burgheri (Carmen Electra), un contrast deranjant între un el negru, acoperit cu o perucă sintetică, și ea albă, înroșită de fondul rochiei….
Întoarcerea la filonul italian al filmelor…. Precum și la nediscriminare. Tot comedie, dar cu albi, „Kiss Me, Guido”, se adresează în sine… homosexualilor. Din tot noianul de informații, mai interesante sunt cele legate de Tony Vitale, regizorul, care își începe această carieră, nu singura, ca regizor al echipei secunde în „A Bronx Tale”, principalul fiind și el la prima regizare nimeni altul decât Robert de Niro. Câteva nume sonore apar în celelalte pelicule: Robert Wagner, Rutger Hauer, Christopher Walken, arhicunoscutul în roluri de gangster Chazz Palminteri, Andy Garcia și chiar Mick Jagger. Și-n acest caz, conținutul muzical este precum prefacerea plumbului în aur: imposibilă.
