Propoziții pretențioase – Asanași
Când e să fac una….
O fac. Mă socotesc în minte că am produs încă un eșec și merg mai departe. Este inevitabil.
Mă văd undeva lângă un gard, aproape îngrămădit în colțul cu care făcea un unghi între marjele lui 100 și 110 grade, evident cu porțile de la stradă, înhăinurat. În marginea extremă a cartierului Sârbi, cum arunci venind de la Buzău cu trenul, o nevinovată hârtie, în dulcea tradiției românești degrevată de civism, înapoi vreo 300 de metri de la podul ce-ți pică parcă în cap când iei calea cartierului dinspre Costieni. Mă tot frământă cum de nu se inundă toată acea zonă, fiindcă strada este o ulicioară ce se termină în malul ecartamentului căii ferate și dacă ridici privirea te ia cu amețeli până să atingi zenitul. S-o fi pus pe asanări administrația ulterior „vizitei” mele unice, pe vreo rețea de canalizare, altfel nu văd cum nu s-ar fi umplut fundătura de ploile ce au tot bântuit Râmnicul, cel puțin de la Noe man Băsescu încoace. În groapa aceea, n-ar fi putut trăi oameni mai departe de condiția personajelor din romanul omonim al lui Eugen Barbu. Țigani stabiliți cu de la sine putere, escaladând coliba până la a deveni o căsuță modestă, pipernicită, înzestrată de la poarta până la ușă cu o alee îngustă și vreo doi butuci de vie cât să ofere vara umbra atât de plăcută firii lor leneșe. Deși dracu mă pusese să accept să fiu a doua oară în preajma unor oameni pe care realmente nu-i suport și luasem și clapele cu mine, nu apucasem să mă dau la ele mai mult de un program. Se blocase și nu mai pornea. Mă mir cum totuși se alimentase. Curentul nici cu stabilizator nu reușea să atingă 180 de volți. Aidoma celui găsit în buzele ștecherului la Voetin, la cămin. De-ar fi fost acesta baiul. Desigur nu. Ci „oamenii”. „Parveniți” cât să-și permită să pună pe masă câte ceva de-ale gurii, modest, cât să nu pară chiar sărăcii când le intrau în curte neamurile. Fiindcă acela care nu știe ce înseamnă cu adevărat pauper, ca să compare ce am afirmat, ar putea merge și acum în „Dallas”-ul râmnicean spre a lua în priviri câteva mostre reale. O afirmație fără vreun gând să atentez la „ficsonomia” etniei, ci doar s-o prezint așa cum este, așa cum am perceput-o și așa cum n-o să reușesc vreodată să-i dau credit. Poate gândesc astfel fiindcă asociez culoarea, vorba și mirosul, comportamentul cu ceva cu care n-am dorit niciodată să intru în contact. N-ar fi avut niciun efect toate „sperieturile” mamei, toate interdicțiile, dacă eu însumi n-aș fi avut visceral o aversiune pentru ei. Da. Se pune și întrebarea, pertinentă. Și totuși, dacă tot nu-i suferi, de ce ai tot cântat cu ei? Drept să spun, în prima perioadă, la primele cântări, nici nu le-am simțit prezența. Eram entuziasmat că eram pus la treabă și-mi puteam etala puținele îndemânări pe claviaturi. Și că puteam dimineață să câștig niște bani. Doar când s-au îndesit nunțile a început să mă agaseze prezența lor. În 1990 în toamnă. Când începuseră cu duiumul. Dar nici atunci nu simțisem întru totul. Sâmbăta și duminica întregi, cap-coadă, obosit, luni și marți într-o amețeală de nedescris. Stând în acel colț de curte, spre orele mai mari dintre cele mici ale nopți, rememorând cele 16 plus una nunți și după ce am asistat la gâlceava țiganilor transformată și-ntr-o mică bătaie „domestică”, de curte, în „familie”, mi-am promis că acestea vor fi doar o amintire urâtă. Mi-am promis în locul cel mai neașteptat de pe lume, înconjurat de ultimii oameni de pe lume că nu voi mai fi aservit niciunuia dintre asiații cântăreți câtuși de puțin.
