Ora de muzică 2 – Românește
Sincer. De miercuri mă tot îndemn să scriu și nu-mi iese.
Fără aceste patru zile răgaz, azi poate nu mi-ar fi sărit în ochi o expresie americănească ajunsă concept. În fapt spaniol de secol 16. Pornită de la o simplă legăturică roșie de piele cu care un vraf de hârtii erau legate și puse la păstrare. Hârtii oficiale. Prin urmare, „red tape” mi-a fost la îndemână din „ridicătura” celor de la Muse, song pe care l-am introdus între piesele din repertoriul concertistic după ce ani de zile am stat pe bară convins că nu-mi face vocea doi bani (trei paralele altora). În fine, birocrație, mai pe șleau, chestiune ce denunță excesele reglementărilor, aderarea la reguli formale (ce naiba or fi normele, legile?) pentru a crea constrângeri în acțiunile și deciziile oamenilor, deveniți cetățeni în spațiul statal. N-aș fi ajuns de la una la alta și la alte două – personale acestea – de nu m-aș fi întors la subiectul Copeland și participarea lui în 1997 la cele opt filme cărora le-a dat glas muzical. Primul, Gridlock’d, adus pe marile ecrane la finalul lunii ianuarie, 29 (gata să încurc ițele; pe 28 este lansat soundtrack-ul, pe 29 zice-se că este filmul realizat și pe 31 are loc premiera în State). Afișul, cu două capete actoricești în prim plan, mi-l înfățișa – cu vederea mea stricată parcă și mai și din zi în zi – în stânga pe-un… fără să mă pot decide între Mel Gibson și Nicholas Cage. Ochii ridicați către stânga sus, fața puțin decupată în partea dreaptă, umbrită nițel în stânga. Ambiguitate. În schimb pe cel din stânga mi se părea că-l știu și aveam o vagă bănuială că asemănarea cu o imagine implantată – deloc sub formă obsesivă; nu mi-am lipit niciodată pe pereți poze cu artiști -: negru, maieu alb, o bandană strânsă pe capul chel sul și cu nod. Măresc pagina de Wikipedia și mi se înfățișează bănuiala ca viabilă: Tupac. Însă cel nehotărât nu era nici, nici, ci Tim Roth. Care în pozele mai actuale nu mai seamănă cu cel de pe afiș în tinerețe. Îl știam, dar numai din roluri secundare cu totul. Primul semn de întrebare a fost: măi frate, da’ Tupac ăsta n-a murit împușcat? Parcă prin anii 90. Ia să văd eu când. 96, septembrie? Și când a făcut filmul? Și-așa am parcurs istoricul – fără să aflu în ce perioadă a anului 1996 au fost filmate scenele -, sinopticul, povestea regizorului scenarist Vondie Curtis-Hall, în fapt aproape cele petrecute în tinerețea lui. Punk rock-ist el însuși, chitarist și vocalist, prizant de heroină pentru a-și mări performanțele, el și colegii, „pentru ajunge în vârf, ca să cântăm mai repede, să scriem cântece mai bune și să cântăm mai bine”. Evident, o iluzie prin care trece orice muzician de genul lor. Sunt sigur că v-am destăinuit că o mică parte dintre compozițiile mele s-au materializat sub aburii alcoolului, dar numai câteva. Impulsul de a închipui melodii a fost altul: iubirea pentru cele câteva fete din viața mea. Însă, nefiind în nicio competiție – ca Vondie -, n-am încercat să trec bariera mai „binelui” și nu m-am afundat niciodată în dependențe. Vondie este el însuși actor. Nu l-am putut identifica după nume până nu i-am văzut poza. El însuși negru. E destul de bizar totuși să-l poți vedea în rolul rockerului punk. Majoritatea etnicilor afro-americani mergeau muzical către alte zone stilistice, necum spre punk. Trecând peste, la final de facultate, a decis să renunțe la droguri, el și colegul basist găsind că ar putea trece anumite bariere muzicale și fără stimulente. Încât au apelat la programe de dezintoxicare. Fără succes, basistul fiindcă nu avea card de asigurare medicală, pentru că birocrația îl împiedica să găsească o cale de rezolvare și Vondie deoarece părăsise de ceva timp casa alor săi și nu voia să le spună în ce situație se afla. Cum s-au simțit cei doi după atâtea nereușite? Ca doi copii fără casă parcurgând acest dificil labirint, în mica fereastră oportună de timp în care mai poți alege cu succes să renunți sau să decazi definitiv. Pelicula…. Mai dificil de găsit pe youtube. Am dat însă de un calup sub indicativul Stewart Copeland: „From Rumble, Fish to Gridlock’d”: rare tracks from the album. Un extras, totuși, ce cuprinde muzici din patru filme: Fresh, Wide Sargasso Sea, Gridlock’d și She’s Having a Baby. Pare-se că cel mai mult timp alocat în acest extras este din pelicula ce ne interesează, trei părți distingându-se, toate având în cuprins două voci, una feminină și una masculină, care baleiază între ele sonorități onomatopeice foarte apropiate de ale ritualurilor africane, dar și de zona urbană a cartierelor mărginașe marilor metropole americane. De distins și părțile de chitară electrică, distors-fuzz-ate, de virtuozitate, inserate între voci, ritmuri și câteva sunete de trompetă instalate în cel mai acut registru, de asemenea din panoplia interpretărilor cele mai sofisticate, greu de obținut de trompetiștii obișnuiți. Un material complex ce – sunt sigur – a asigurat în anii ce au urmat fundarea unor instrumente virtuale precum Stylus Rmx în privința secțiunii ritmice. Foarte puține imixtiuni ale intervalelor ce excedează paleta perfect-mare-mică. Undeva un pian mai introduce câte un sol diez lângă un do, un re bemol peste un la…. Treabă foarte bună, deci.
