CulturăPropoziții pretențioase

Propoziții pretențioase – Argintă

„Lasă, mă Fulgerică. Ție și-așa îți place. Nici n-ai ce face. La ce te vaiți? Când înregistrai cu Ciulei, nu te mai văitai.” Boala lui Matei de atunci și de când lumea.
Atât putea șulfa. Să persifleze. Stătea bine de tot pe o clocitoare ce scotea pe bandă bani. Și-și permitea să ia la mișto tot ce era sub „demnitatea” lui. Numai că pe mine mă lăsa… rece pe cât de mult dezavuam persoanele de genul lui. Mă duceam oricum. Rămăsese pe umerii mei toată responsabilitatea proiectului. Dacă mie îmi plăcea, trebuia să accepte și colegii materialul final. Și pot spune cu mândrie că a ieșit mai bine decât se aștepta oricine. Grație băiatului de la butoane și bunăvoinței mele de a primi rolul solistului, deși promisiunea fusese că altcineva va interpreta partiturile vocale. De-ar fi fost o bagatelă. Vocea mea nu era antrenată, avea mai mereu aspect de piatră de polizor și încă nu-mi plăcea cum sună. Ce mai înregistrasem pe acasă erau mai toate ratări. Nu-mi mai puteam ține corzile vocale în frâu, nu puteam să „behăi” ca toți vocaliștii, sus-josul pe lângă notă rămânând imposibil. Ce să fac, domnul Ghiulea ne punea să cântăm notele curat, drept, cât să le fixăm mental pentru totdeauna. Cu mine a reușit. Până să arondez fiecare linie melodică celor două piese, am făcut câteva probe. Aproape să se încadreze în spectrul frecvențelor cerute, suficient să-mi dea bătăi de cap. Ce-mi arămiră obrajii de rușine la câteva chixuri, ce mă încuraja…. Hai că vocea de solist – dracu mă pusese să compun Call Me așa de sus – am dus-o în limitele normale, însă păsărelele de la vocea superioară celei principale mi-au dat bătăi de cap. M-a salvat tot Adi, Florin sau cum îl chema pe mixman. A coborât cu un semiton tot cântecul, m-a înregistrat așa și la final a ridicat la loc instrumentația și vocea a urcat exact cu cât nu puteam susține eu, de moment, notele cele mai înalte. Nici acum nu le ating perfect, dar mă străduiesc. N-aș fi bănuit atunci că „polizorul” pus la treabă dă rezultate interesante.
Zis și făcut, albumul era gata. Matei plătise „consumația”, eu mă achitasem onorabil de datoria promisă. Mai rămânea să și facem ceva cu piesele.
De unde era să știu că moț soacră-mea era din verișorat neam cu Minel Stoica. Se întâmplase ca redactorul să se însoare cu fata uneia dintre surorile pe care le-am cunoscut la Bălăceanu, Dădica și Mariaș, mătușile soacră-mii. Îmboldit de situație, așa neamuri sunt de neratat, luându-mă și gura pe dinainte – vă închipuiți că Matei s-a și-nfipt că „Îl știu, mă!” și „Nu te duci la el, să ne bage și pe noi pe la emisiuni?” -, mi-au făcut băieții un duplicat – șulfa ținea DAT-ul la el; deh, îl plătise – și prin telefoane și „norocul” de-a-l prinde la Râmnic, am ajuns, ca ăl mai sfios la etajul 1, deasupra magazinului de pantofi, să mă strecor pe sub pielea lui Minel, poate…. Arămeau obrajii și fără să fi fost direct interesat de l-aș fi întâlnit așa, întâmplător. Ne-am salutat, a zis ceva tanti Mariaș, să nu mă jenez ca oaspete, m-am așezat pe-un taburet…. Ai crede că afacerile cele mai bune se încheie la bucătărie. Ași! Acolo Minel se lupta cu o farfurie de ciorbă, lacom, mai că se băteau armașii (turcii, desigur, dar mai am câteva cuvinte-n listă și trebuia să fac uz) la gura lui. Printre aceleași sorbituri mi-a strecurat o persiflare ca de la capitalist la provincial: „Și zi, tot așa cântați și voi, moldovenește?”. Am bâiguit eu ceva despre stilul de muzică, despre versurile englezești. I-am lăsat caseta, i-am mulțumit că m-a primit și m-am retras. Ardeam….

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share