Fărădelegea lui Călin – Ask…
Aș fi curios să știu care loc, care față a lui?
Tot expresii? Tot…? Mai mult de un „acolo” nu reprezintă această indeterminabilă „față a locului”. Fără un indiciu precis, măcar un adaos ultra necesar, „unde s-a petrecut fapta”, inexistent în Art. 345, determinarea acelui areal rămâne o necunoscută a cercetării. Și-o spun fiindcă pentru chestiuni și mai neserioase, și mai neînsemnate Codul de Procedură Civilă oferea amănunte cu duiumul.
La locul cu pricina trebuie aduse părțile și invitat, fără să refuze, procurorul. Vin să dea „socoteală” martorii, experții și actorii principali: părțile. Art. 346.
S-a constatat, s-a consemnat, s-a…. S-au adăugiripsit „rupestre”, „plane”, „caragialisme”, „păsărica!”. La procesul-verbal încheiat la aceeași față…. („Desenele, planurile, schițele sau fotografiile…”; o filmare de ce nu?) Art. 347.
Cu mânuța pe inimioară i must confess. Scolastic, recunoașterea din inițiativă personală ori forțat sau păcălit să mărturisească ceea ce convine și aduce beneficii părții adverse. „Siman pretenția” (din româneasca țiganizată, de baltă, a lui Geambașu, coleguțul de dor și-amar muzicănțesc acu…). Art. 348.
Fără alte prezentări (un alineat doi la articolul din proximitate totuși pus să le înșire), mărturisirile (parcă-i la tăicuța părinte spovedanie) fi-vor judiciare și extrajudiciare. Încât întâia îl vizează pe momit să spuie tăt, vina pe care și-o asumă, fie că singur s-a dat în gât, fie că de rușine (nu-l știm noi?), a izmenit un „procurator” sub propria (propie și aibe renăscură la posturile de sport Prima) semnătură care să vină cu hârtia (uite că nu se dau în vânt și după alte mijloace, video, audio…) mărturiselii. Ea, indivizibilă. Numai să fie și alte șușe incriminabile separat. Ai zis, aloimis retractibilitate. Doar la noi, seria rescoasă are corespondent: fuse o eroare scuzabilă. Cât de?…. Dacă mințile autodenunțatului sunt pe miriști, e de neluat în seamă. Și când se pierde un drept care nu este al păcătosului. Art. 349.
Să vrea judecătorul. Să admită. Mărturisirea așa, nu în instanță, ci în afara procesului. Cea spusă cu viu grai de neinvocat când instanța nu admite modul de probare cu martori. Art. 350.
Interogatoriile au un singur rol: ajungerea la soluția cea mai bună pentru proces. Dacă se și leagă de fapte personale, cu atât mai bine. Art. 351.
Până la urmă, acest interogatoriu este tot un soi de chemare la bară. Oricine poate să pună întrebări părții, chiar și partea adversă. Nu poate să se folosească cel interogat de notițe, doar pentru cifre și denumiri. Însă, de-s de cercetat documente, înscrisuri, registre, pentru a răspunde coerent și în cunoștință de cauză, partea va primi răgaz până la prima înfățișare. Dacă părțile sunt ambele prezente în timpul interogării, se pot confrunta la fața locului. Art. 352.
Interogabili sunt și reprezentanții legali, pentru faptele din această postură. Art. 353.
Nu o fi mai bine, mai repede și mai sigur să faci uz de mijloacele noi? Un calculatoraș, o imprimăntuță, un reportofonaș, o cămăruță video. Și după, semnează, frate jude, soră grefier, bată-vă vina de părți, oricâte pagini. Mi-au răsărit imediat în minte, parcurgând prima propoziția din Al. 1, Art. 354, foile acelea tipărite – naiba știe ce culoare; ca hârtia igienică de te rănește (vers ce mă bântuie de când am introdus în repertoriul copiilor îndrumați la chitară melodia lui Mărgineanu aia munți cărunți…) (mă iartă, cititorule) la primul contact (nu zic mai mult, să nu se înțeleagă altceva; c-așa am ajuns, să nu mai rostim două vorbe fără să ne gândim unde mintea n-ar trebui să se ducă, aiurea cu…) – de la concursurile școlare, în care elevul, dar numai pionier, avea un chiloman de întrebare, cu actanți persoane, dar și fapte de partid comunist, și doar câteva rânduri liniate pentru răspuns. Păi, bre nea Codule de Procedură Penală, ori suntem la examenul de bacalaureat, unde se înșiră întrebările și răspunsurile se trec, în ordine, pe alte pagini? Aici, la interogatoriu, se pun pe rând, se răspunde pe rând. Bine, nu e chiar strictețe, spun ei că pe o singură foaie ambele. Dar dacă e mai lung răspunsul decât întrebarea și excedează foaia? Iei altă foaie, rescrii întrebarea, scrii „continuare răspuns”? Sau numerotezi paginile întregului interogatoriu, le capsezi, îndosariezi ori cum dorești? Iară, nu înțeleg de ce să pui adăugiri în parcursul unei fraze, de ce să ștergi, de ce să schimbi? Nu trebuie ordonat textul de la început? Nu pui cuvânt cu cuvânt ceea ce re(s)pondentul, tu, ca redactor, precum grefierul care stă și bate de-a surda-n mașinăria aia a lui? Sau se reia textul cu o formulare lizibil-inteligibilă ca limbaj? Nu stai calm, asculți, o iei de-a fir a păr formulările? Sau pui de-a valma pe hârtie orice cuvânt ieșit pe gura interogatului și discerni ce-a vrut să spună la final?… Deci, semnături și pe cele drese, adăugite ori dezmințite. Altfel le paște (vine el acuși) neluarea în seamă. „… nu voiește ori nu poate să semneze…” interogatul, se consemnează „… în josul interogatoriului.”. Și de-o fi pe altă foaie nouă chiar sus? „la finalul…” ce avea? Nu știu rostul Al. 3, care introduce chestiunea interogării din oficiu. Nu tot interogare este? Și de ce Art. 352 adus și el în discuție? De ce doar faptul că părții interogate i se pot adresa întrebări, cu avizul preș-ului de complet, și de către judecători, procuror și partea adversă? Mai întreb încă o dată: nu așa se definește de către cod interogatoriul, în cutumă și particularități?
Na că s-a dat naibii și translate-ul. La „ask” mi-a ripostat cu „intreaba”. Cum și dexul online nu mai avea acum câteva zile link pe niciun cuvânt din explicație.
