Propoziții pretențioase – Arimări
Le consider eu reușite. N-au fost decât experimente….
Până la urmă, cine crede că facerile lui sunt extraordinare, se înșeală. Nimic din ceea ce ne închipuim a se fi ivit din mintea, din mâinile noastre, nimic nu este pentru prima dată.
Cum a început Solarisul? De stau bine să cântăresc, venirea lui Grăjdeanu cu sistemul lui, nu neapărat tot (fuseseră doar înaltele?), efectul de voci – parcă digitech midiverb, cât o fi fost, II sau III -, mixerul, crossoverul, solicitarea noastră de participare a lui Sticlă pentru deschiderea seriei de concerte de la Tess, din iunie, pe terasa acoperită din spate, în care „se dăduseră în spectacol” Carmen Trandafir și Monica Anghel (chiar nu știu de ce nu am mai participat la următorul – sau oi fi fost? -, când a prestat pleșuvul Iordăchioaie), coada lui Matei băgată în spectacole, tot improbabil afirm că a fost organizator – sigur, de colaborat la aducerea artiștilor a fost părtaș -, toate acestea au declanșat formarea trupei și a unui repertoriu jazz-rock. Prin Muzicanții… înșirasem micile întâmplări de la spectacol. Cum împrumutasem Korg-ul M1 de la Frățioru, cum se lamenta să nu i-o stric – n-a fost să fie al meu, nu aveam eu în 1993 șase sute de mii sau chiar un milion două sute; confund sumele; nu și vânzătorul, de mai târziul Rolandului D10, cumnat al lui Gigi Stanciu, chitarist de la Buzău, regretatul clăpar Mihai Popescu -, cum ne așezasem la masă cu liniștea că ne descurcasem, cum plinuța Monica (doamne, ce palme are!; un dos de ți-ar fi cârpit și te-ar culca la pământ cu așa anvergură) a venit, cum Lulu i-a livrat primele note ale primului negativ, cum a executat cu lehamite (cu aceleași lăboanțe) un „până aici, nu e bine”, cum „gurița” ei a rostit că n-ar putea cânta cu astfel de redare, cum s-a uitat spre noi, a fâlfâit ochii, buzele și ne-a invitat să-i ținem hangul instrumental, cum ne-am văzut obrazul, fiecare, arămind de rușine, o rușine de oameni la locul lor, de oameni ce știau ce le poate mintea, de oameni ce nu-și doreau vreo glorie, nicidecum una la Râmnic, ne erau suficiente aprecierile „bețivilor” noștri, de oameni cuminți, obișnuiți. Cum îți arogași tu, Monico, rolul de conducătoare, cum ai fi vrut să „ratăm” și noi – căci te sperie o astfel de invitație și neavenită, și nevenită cu pregătire, măcar acolo, cât să regizezi pentru publicul siderabil o surpriză, în proporție de jumătate dintre șanse eșecul este chiar mai posibil decât reușita -, cum ne-am descurcat onorabil, nu însă fără prezența lui Sticlă. Nu spusesem și cine se urcase pe scenă. Eu, Tamba, Bebi și Mască, ceea ce rămăsese din trupa de la Poienița și se înfiripase la Tess din decembrie 1995 până în iunie 1996.
De aici a pornit Solaris, început cu Matei, Sticlă, Grăjdeanu, Mască și eu. De aici a început și declinul versiunii de restaurant și nunți cu Bebi și Tamba. Când se alege praful….
Pare-se totuși că sistemul de sunet al lui Grăjdeanu a intrat în posesia lui Matei și a fost mutat, pentru repetiții, în camera de la etaj, de la Casa Armatei, unde mă legau alte amintiri împreună cu Ginel, Marcel, Mișov și o scurtă perioadă și cu Mască, din 1992, în vară, până în ianuarie 1995. Doar ce apucasem să repetăm o lună cu Mască. Năbădăile de flăcău cu pretenții la statutul de bărbat la casa „lui”, știți, mi l-au făcut hunedorean după sejurul de două săptămâni la Eforie Sud, ca muzicanți la clienți ce plimbau trotuarul mai mult decât să servească ceva pe terasa unde cântam. Ardenez, suarez, românez sau cine știe ce altă nație, parcă-i curenta aerul Vienezului și nu îndrăzneau să facă un pas dincolo de gard. Or fi văzut că ne răceam gura la mai nimeni. Oricum, n-am fi reușit să concurăm la niciun capitol: nici cu Geambașu, nici cu cârciuma, Vraja mării, nici cu patronii. Al nostru – că-i uitai numele – îi fusese secund celui al lui Geambașu, nea Petrică (Acu mă relevai, după 17 zile, la publicare – Meltiade era ăl al nostru.)
