Brigada diverse – N(u), Si(r), „(i)n (c)ar” e(u)
6 martie 2025
Redescoperirea roții rămâne încă subiect de actualitate. O fi lumea neștiutoare, însă, într-atât ca să nu știe că Einstein cânta cel puțin la vioară, parcă seamănă a declarație de prostie.
Aș fi discutat despre patriotism, cum propunea un domn profesor, dar nici cu cine și nici de ce nu mai are rost. Goana după poziție și bani a aruncat demult în derizoriu națiunea ca entitate.
Deci nu întâmplarea prin care mama cuiva, neimportant cine, ajunge să fie tratată ca o femeie de serviciu, ci faptul că, respectiva povestitoare începe magistral: „Chiar după ce am obținut doctoratul…”. Aici voia de fapt să ajungă. Să știe omenirea facebook-ească că este ea „doctoreasă”.
În pașopt…. Oriunde ar fi poposit cei trei lideri popular comuniști, „Rada, Melu și Brăteanu” (avea soacră-mea o vorbă bălăcenistă, deși am trecut la prefaceri, erau trei bărbați; dar, la cum arăta tova Ana, să zici că făcuse schimbare de sex), se lumina cerul, se-nțolea tot românul în straie d-ele bune. Așa fu și la Râmnic, sărbătoare, că le veniră „stelele” de la Moscova.
Karon, ne Karon, cu vechile borduri și asfaltul cocoșat de la mijloc spre rigolă, îmi plăcea mai mult strada copilăriei. Acum….
Profesorului adevărat, cel căruia îi place pedagogia de nu mai poate, îi șade bine la școală, nu la Cotroceni. Nu, nu de Klaus vorbeam, ci de ăsta, Iliuță. Cineva îi ia apărarea cerberului – pe lângă el Albulescu era umorul în persoană -, alertându-se că a devenit peste noapte din onest unul nefast (dar nevinovat) (în gurile rele ale românilor) întru totul. În fine și final, profesoratul său a fost unul de… carton. Nici măcar unul de oraș, nici măcar la unii sănătoși cu capul, nici cât să-și dea seama cu ce se mănâncă (vezi satul Tileagd, vezi Școala Ajutătoare, vezi 1993-1994). Nu că m-ar fi interesat. Eu și încă o seamă de indivizi cărora știrea televizată le produce vertij, habar nu aveam și nici nu eram interesați de sprâncene-mpreunate. Probabil, peste nu mult timp, sintagma „cale sprâncenată” să i se-mplinească.
Ori „jurnaliștii” nu cunosc orașul, ori…. Dar sigur habar n-au că Nicolae Bălcescu și George Baiculescu nu se pot împreuna nicicum, cât să se evite un ambuteiaj din pricina uneia. Măcar că nu-s atâția țigani pe prima cât pe-a doua. De fapt, doar ca să-și mai unească vreo „singurătate” și să mai cate la lingurică ar mai putea bântui singurul bulevard încă fără picior de astfel de etnie.
Să fi spus, fraților. Nu să iasă hurezenii acum și să se laude/vaite că unu pe patru din scutul antirachetă a ajuns la vecinii cu sămânță de arțag. Târziu și fără de obraz, bă statule!
Oricât de bun, oricât de doritor, oricât cum doriți, nu licențiezi piloți la 17 ani. Fac abstracție că-i și tuci, dar nu de-a noastră. Sugarii mai au să primească dreptul de zbor și ne putem lua adio de la siguranță.
Un pic de legislație, chiar românească, și și-ar da seama și ăi de vorbesc engleza că tot ce ajunge la gunoi, de bună voia proprietarului, nu-i mai aparține. Unul dintre ei era în stare să cumpere groapa municipală Newport pentru ditai bitcoin-urile de pe un hard disk, care s-ar fi aflat, zice el din greșeală, acolo. Fără succes.
Unii sus puși, la final de mandat au făcut ce nu făcuseră până atunci. S-au pus să guste materialul antiderapant. Și cică e sărat.
