Fărădelegea lui Călin – I am who i am
Stufăriș mult. Citit-ați preambulul unei ordonanțe de urgență? Văzut-ați pe câte pagini se întind fără punct frazele prin care legiuitorul se explică pentru ce are el de gând să reordoneze mersul public al acțiunilor? Pe cel puțin trei. Uneori degeaba. Căci, ori nu se ține de promisiune, ori reciclarea judiciară are punere în practică întârziată, cu țârâita, etapizată. Cum tot a fost legea salarizării, cum s-a tot modificat planul de a reduce porcoiul de angajați și diverse instituții aduși și înființate pe criteriul politic al participării la aducerea la conducere a unor… neisprăviți, în ultima vreme. Golani, fufe, inculți, șmecheri, închipuiți, după o facultate trasă de păr, intelectuali, neaveniți în domeniile toate.
M-am întărâtat de la ciolaciada promisă încă din 2024 și neîmplinită că unii dintre noi ne vom lua la revedere de la călduțul post în care ne-am ființat de o vreme încoace. Că vor rămâne tot ai lor, e evident.
De s-ar lua în seamă probele „de muncă” și „de știință” și-n sistemul acesta provincializat, nepotizat și prietenizat, ar rămâne în funcțiune numai vreo doi-trei. Ar soluționa „procesul” ca la Al. 1, Art. 255. Doar să se admită conform „legii” (profesionale). Să depășim…. Dar cum, când Al. 2 pică mănușă nemulțumirilor și constatărilor mele? Aici „… fapt…” de „… notorietate publică ori necontestat…”, la mine „activitate de notorietate publică, națională, probată cu zeci de mijloace și cu martori incontestabili, personalități din domeniile în care activez de când mă știu”, valabil și pentru cei care într-adevăr au deja o astfel de recunoaștere. Astfel că, în CdPC, situația implică nedovedirea lui cu alte dovezi. Este, există, ființează. O încercare de contestare – și la noi, la oameni, se poate, precum Socrate în procesul său, conștient că, ajuns în fața unor ne nimeni, nu are șanse de scăpare – care ar fi aidoma celor ce le-am adunat pentru albumul 44/876 al lui Sting și Shaggy, mulți făcându-l/i terci, luând din ziua lansării, parcă 18 aprilie 2018, drept futilă și neavenită o astfel de alăturare. L-au moșnegit pe Sting, mai că nu i-au spus că și-a pierdut mințile, l-au luat pe jamaican ca pe ultimul golan și pe amândoi i-au sortit eșecului. De altfel unul strălucitor, au primit Grammy nu mai târziu de începutul lui 2019, cea mai mare distincție pentru munca și personalitatea unui muzician. Nu că n-ar fi avut fiecare în parte. Și la Al. 3 văd o hibă în privința provocării de a demonstra, referitoare la fraza a doua, cea ce spune că „Regulamentele și reglementările locale trebuie dovedite…”. Suntem nebuni. Toate devin literă de lege și sunt literă de lege. Este suficient să-și pună aparatul judecătoresc oamenii la treabă, sunt plătiți din bani publici pentru interesul public și cetățenesc, să cerceteze sau doar să ceară autorităților locale – deși ar trebui să le aibă fiecare instanță ce funcționează pe raza unei administrații locale; dacă nu este înființat un monitor oficial local, să se inițieze o dată și să funcționeze – părțile din aceste documente, invocate de cei implicați în proces, și să nu le mai ceară lor să le aducă. Cât despre uzanțe nu contest că trebuie. Însă și regulile deontologice și practicile trebuie să aibă caracter public și au, doar că fiecare ține de târla sa și le cam învăluie în mister. Nu mă-mburicasem degeaba. Al. 4 pune în practică, deși caracterul cererii instanței nu este el însuși obligatoriu, ci doar ceea ce prin cerere devine obligație când se adresează autorităților competente și acestea sunt nevoite să comunice „… toate informațiile, înscrisurile ori reglementările solicitate.”.
Carte multă nu se cade, ci o rațiune preocupată de împlinirea legii firii, în care fiecare individ nu este mai presus de altul, în care o comunitate nu poate acționa în detrimentul alteia și nimeni nu poate trece mai om decât oricare altul de pe planetă.
Art. 256 aduce în atenție „mișmașurile”, ocolișurile trecute la funcționale, tocmai pentru a se abate de la acest cod nescris al umanității fel de fel de indivizi, convenții – nu stă scris între cine și cine – care (bănuiesc; nici aici nu este un da sau un nu înscris) admit, se referă la obiectul sau sarcina probei și care sunt declarate valabile de către instanță. Excepțiile, desigur, se referă la contravenirii ordinii publice sau bunelor moravuri, dar și la faptul că aceste convenții ar putea viza de drepturi de care partea nu ar dispune sau ar conduce la imposibilitatea dovedirii unor acte sau fapte juridice.
