Brigada diverse – (V)ara, (i)o c(u) An(a)
19 ianuarie 2025
La bășcălie. Căci Ada a fost mereu subtil-persiflatoare la adrese multe. Puse – și nu doar ea a „precumpănit” ideea; la mai multe „digitații” pe scroll-ul facebook-ului, altcineva avea aceleași nostalgii – o fotografie a neliniștii noastre preocupate de datorie dinainte vreme. Amintiri „frumoase” pentru alde noi, care găseam caraghioslâcuri în orice depășea știința noastră, râdeam a proasta – cum mă disperă zilnic grupuri-grupuri de toante ce se hlizesc pe niște frecvențe greu de suportat și de închipuit că se pot susține la o amplitudine ridicată – și dacă stătea câte unul și aștepta autobuzul. Bineînțeles, nu doar unul, nu exista puținătatea asta cu gust de unicitate pe vremea neanicului. Tocmai fotografia asta a disperării prinderii unui mijloc de transport în comun a fost surprinsă, a îmbulzelii, a lipsurilor, a dobitociei cetățenești. Ba încă se zărea în autobuzul cu burduf, ticsit deja, însă „primitor”, un copilaș cu fes – era și vreme de iarnă, fără zăpadă – făcut sandwich între două particule bărbătești muncitoare. Lozinca „publicistei”, preluată cu totul de la alții, înfipți în istorie ca-n cămara cu gemuri a părinților, e de râs. Fericire? Că încă trăiam. Suveranism înainte de 89? Când s-a putut lăuda un stat mic, România mai ales, cu totala autodeterminare? Niciodată.
Celălalt – de unde naiba tot răsar neaveniți în fluxul de prieteni pe care nici nu mai știi de îi mai ai sau nu? – a fost mai direct. A găsit poza, ba și colorată mai viu și și-a vărsat singur oful nostalgic, c-un dor nestins după „suveranismul”…. Același. După „bogata” țară săracă, prima-n lume (fals, nene!; nu fu vreodată!). Cum mama m-a zămislit dintr-o sămânță proaspătă, spiritul meu de observație nu dă greș. Față de oraș, ăi de pe la sat nu se băgaseră încă la negru-piele. Babele îngrămădite și ele, dar în camion, îmbrobodite, îmbaticate, deși erau duse la muncă pe ogoarele țării, mai găseau timp și pentru un ilic, un pulover, un fular și niscai șosete de lână. Întreg familionul (ele și bărbații; cadoriseau și copiii de la oraș, dar în fudulia lor nu le purtau nici măcar pe-acasă) primea un set tricotat la andrele în gura sobei, între două alimentări cu ciocălăi până adormeau și curcile, și pisoii, și câinele care nu mai avea chef de lătrat. Măi nenică, roșii, albastre, vișinii, cu dungi albe, galbene, portocalii, verzi, ce nu-ți trecea prin minte și se găsea prin merceriile de pe lângă autogară (tot cu iz de Cooperativa) sau din „târgu”. Coloratului instantaneu (un singur personaj, între carenă și basculă, este mai rotofei și are pulover bej-maro) i se văd însă și nedoritele dezrădăcinări. Niciun tânăr, niciun matur între 30 și 45 de ani. Lăsat pământul tot pe umerii țăranului sadea, țăranului născut cu conștiința țărânei, a ocinii în care a crescut și-n care….
Și pentru cine? Pentru unii care, de unde?, au acumulat din nimic imense sume și obiecte cu potențial valoric foarte ridicat. Dintre ei, presupun, și-a afișat prin Pitești cele șase automobile, cel mai fățos, portocaliu, în față, o nație de formă mai futuristă, sport. Dar ce zic eu Pitești? Aci, la Râmnic, au vreo doi Porche de nu știau acum vreo trei ani de unde să ia un leu pentru o pâine.
Nostalgic devin și eu. După clădiri. Cea de la Focșani nu avea vreun aer aparte, era însă gara cu care mă familiarizasem de când eram mic. O știam acolo, în fața trenurilor care opreau, care șuierau încărcate cu moldoveni domoli, cu accent moldav prezent, cât să-l înțelegi. Uitarea. Am instantaneul în față, sunt totuși nesigur dacă în acei ani mai avea, ca la Buzău, Râmnic, Mizil și Ploiești peronul de la linia 1 acoperit. Ceva îmi spune că nu. Azi și de vreo 20 de ani acest amănunt este nesemnificativ. Acea gară nu mai există, nici preumblările mele copilărești prin ea.
