Ora de muzică 2 – One
M-am lăsat momit de mirajul filmelor….
Și-n anul ultim vizat n-am gândit că i-a mai putut pielea și altceva. Niscai album audio. Colaborări multiple. Deci, în 1990 se pune pe treabă cu câteva performing-uri la One World One Voice. Un album cu un deziderat dintre cele ce se purtau în acea perioadă. Care, contrar efectelor scontate, au dus la și mai multă industrializare, la și mai multă adâncire în angoasa omenirii despre natură și înceata dar sigura distrugere a ei, la și mai marea diferență între lumea cea mai săracă și cea mai bogată. Muzica neavând vreun rol în acest război nesfârșit între material și ideal, doar clipe de extaz că prin ea ceva se poate schimba. Tot materialul, cel puțin cel găsit de-o primă dată pe youtube, conținând 22 track-uri, a fost, precum pe internet circulă scris, o melodie deschisă tuturor posibilităților. Inițiatorii i-au dat start, o formă incipientă, lăsând cei 250 de muzicieni, să continue după fel propriu. Fiecare de unde provine, amestecați prin intermediul canalelor audio înregistrate, suprapuse peste pasaje mai lungi, de la distanță, ori mai scurte, cât să se treacă de la un muzician la altul, de la un stil la altul. O chestie… încurcată oarecum. Cei ce sunt pe partea întâi, în preambul – după recitativul lui Robbie Robertson, în fapt Jaime Royal Robertson -, revin în partea a patra și mai departe și restul…. O chestiune greu de condus și de asamblat. Deși concluzia este antepronunțată, găsiți în One World One Voice o capodoperă. Muzicienii au dat ce este mai bun în ei. Intenția nobilă: sensibilizarea cu privire la mediu (tocmai ce opinasem despre inutilitate; fără subiect și predicat, dezideratul rămâne doar o bună intenție; fără autorități și investitori cărora să le pese mai mult de natură decât de prosperitate, vorbăria este goală). Startul a fost dat de Kevin Godley – tobar, percuționist, vocalist – fondator al trupei 10CC, definită ca stil muzical drept art rock. Recunosc că sunt la întâiul contact cu denumirea. Experimental, avangardist, modernist, cu elemente și din jazz și clasic. Cu tendința de a reforma, de a eleva spectacolul de la unul de divertisment la o adevărată declarație artistică. Producătorul, Rupert Hine, de asemenea muzician, vocalist și poliintrumentist. Scurtez. Datele sunt uimitor de multe și ramificațiile de asemenea. Fiind un fluid muzical – pe cât s-a putut – tematic, mai puțin o parte dintre piese au alt titlu. Cea de căpătâi: Chief Seattle Speaks. A doua eponimă albumului. Trei: Este Mundo. Patru: instrumentală. Cinci la fel, dar în stil irlandez. Șase: Brazilian Party. Șapte: Foreplay To One Heart. Opt: One Heart. A noua: World Music From Another World. Zece și unsprezece: One World. Doiprezece: Ri Na Cruinne, Gula Gula. 13: Oh Ya. 14: De Fira. 15: One White Field. A șaisprezecea se compune doar din instrumente de percuție. 17: eponim. 18: Nami Watah. 19: The Whale. 20: Green World. 21: We Will Meet Again (Everibody’s Got A Hole To Fill) și-n portugheză A gente vai se encontrar de novo. 22: Finale.
Ați observat că n-am pomenit numele lui Copeland. El este printre atribuiții instrumentiști de pe album. Și nu este de mirare că Sting nu lipsește. N-au o prestație omogenă, pusă la comun, însă e suficient și așa, o reuniune a celor doi de pe alte platforme muzicale aproape că se cerea de la sine. Fiind cea mai lungă înșiruire de nume (sunt totuși și orchestrele simfonice) îmi permit ca pentru al doilea cântec – și este mult mai mult de atât – să-i amintesc pe toți. Remmy Ongala & Orchestre Super Matimila – chitarist împreună cu un grup de africani a căror prestație cu instrumente moderne, tobe, chitare electrice, saxofon, trompete, trombon, are loc în vestimentație simplă tribală, un soi de sariuri roșii, cu zorzoane peste tot și în picioarele goale. Sting cu chitara bas într-un studio. Kevin Godley vocal, pe un fond albastru, cu o parte melodică de aceeași factură cu She’s got the look a Roxette-ilor pe strofă. Raperul Dreed continuă ideea: pe când Godley „descântă” de profit și blestem, ale lumii moderne, Dreed se îngrijorează de animalele ucise…. Chaz Rich și R.M.R. (netul ne spune cum se pronunță: rumor) rapp-ăiesc și ei, acompaniați de Sting în stil slap. Imediat intră în pâine Steve Stevens cu un solo hrd-metal-heavy metal. Și ce să vezi, are aceeași pecete la naștere ca mine: 5 mai. 1959, la distanță de 10 ani. De aici încolo ordinea este aleatorie, probabil doar penultima dintre contribuții din listă fiind viabilă, grupul enorm de muzicieni New Voices of Freedom. Ceilalți, Ray Lema, Cedric, Courtney Pine, intră în rol imediat, Pine cu niște solouri de saxofoane de speriat orice muzician, tehică impecabilă la viteză amețitoare, doar că nu pot identifica cele două fete ce prestează înaintea lor. Lema, pianistul, se pare că doar îngână niște note cu vocea. Sau să fie Cedric Burnside chitaristul, bluesmanul, pe atunci cu păr? Hermeto Pascoal și His Band sunt ușor recognoscibili. Pianistul, azi de 88 de ani, cu barba albă, lungă și ochelari de soare. Bandul său cu doi flautiști, percuționiști etc. Afrika Bambaataa este rapper. Rupert Hine și Cy Curnin fac un duo vocal. Adam Woods poate fi? Cel căutat și găsit destul de greu este toboșar. E clar. Una dintre fetele neidentificate este Maria McKnee. Iar la final, cvartetul de rapperi țânci se numește New Frontier. Aproximativ 10 minute extraordinare.
