Literadura nr. 34 (2)

Premiul Marin Ifrim- debut în volum

Mariana Dorina MĂGĂRIN

Prozatoare, poetă și critic literar, născută la 31 martie 1964, în localitatea Oraviţa, județul Caraş-Severin.
– Studii: Absolventă a Facultăţii de Jurnalistică, specializarea Jurnalistică, Universitatea „Tibiscus” Timişoara 2005,
– Doctor în filologie (2015), la Academia Română Bucureşti, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu”;
Volume:
Alfabetul sângelui (poezie);
Galeria oglinzilor (proză) Ed. David Press Print, 2019;
Idiomela nababului, Timișoara, David Press Print, 2020, proză;
Breviarul iubirii (povestiri din Vestul Apropiat și Îndepărtat), Timișoara & Zrenianin, David Press Print & Editura ICRV, 2022, proză.

Atunci şi acum

Am obosit să te răsfăţ iubite căci azi ca şi ieri – tăcere,
iar ieri ca şi azi – uitare.
O perspectivă panoramică asupra iubirii,
Noi hărţi ale anticipaţiei cuceririi inimii, cui, destinului?
Împreună către viitor, căutând un planor
care să ne ducă în cuibul Lorenei
ori poate pe malul Senei, acolo unde anticarii
îşi uită mereu crăiţarii, dar nu le pasă
căci în cărţile uitate de vreme găsesc atâtea poeme,
de care alţii nici n-au visat şi se cufundă-n uitare
până-ntr-o altă zi în care, azi ca şi ieri – tăcere
şi ieri ca şi azi – uitare.

Avatar

Iubiri în melanj, la venirea pe lume a fiecăruia din sat,
Bătrânele considerau naşterea o corvoadă perpetuă,
Câte-un grifon aducea maldăr de flori lăuzelor,
Taţi încercaţi în luptele tendenţioase ale noii familii
înghiţeau gogoşile moaşelor că pruncii le seamănă
și îşi strângeau în taină odraslele concepute pe câmpul de luptă,
conştienţi fiind că doar în simbioză vor avea parte de avatar.

Cine din mine?

Cine din mine nu are timp să asculte o baladă,
să privească o cvadratură a cerului îmbrăţişat cu marea,
să accepte opurile fetişe ale iubirii,
să mângâie nalbele stelelor din Eger,
să aştepte clopoţeii curcubeului năimit
la talciocul ostentativ al perfidiei?
– Dă-mi masca, dă-mi rujul, dă-mi sulimănelile!
E prea târziu să-mi schimb inima cu o haină cernită,
gândurile crude să le ascund sub baldachin…
Revigorarea se zbuciumă-n angoasa primăverii,
silvestrele taine se pierd în tain.

Premiul Ion Caraion

Ioana BURGHEL

S-a născut la 19 martie 1968 în Com. Bolboși,
Jud. Gorj.
De profesie economistă.
Publicații Tribuna, Calende, Flacăra Rebus Bis, Familia, Actualitatea literară, Discobolul, Convorbiri literare, Ceașca de cafea, Feed Back, Vatra, Vâlcea literară, Albanezul, Perspectiva, Melidonium, New York Magazin, Fila de Bucovina, Argeș, Orizonturi literare, Sintagme literare, Oltart, Luceafărul, România literară, Tribuna, Meridianul Timișoara, Boema, Cervantes, Littera Nova, Sintagme codrene.
Volume:
Hoața de maci, 2013, Ed. Măiastra;
O fereastră întredeschis într-un câmp de maci 2013, Ed. Măiastra;
Vis cu sandale roșii, 2016, Ed, Paralela 45;
Vene de pământ, 2017, Ed. TIM;
Vibrații, 2017, Ed. Eurostampa;
Cuvinte pentru păsări rare, 2024, Ed. Grinta.

Singurătate

Singurătatea nu e o greşeală
ajungi să locuieşti în ea (dezinvolt)
de teama acestei lumi de pământ
ca şi când ai locui într-un basm
într-un basm foarte vechi
unde aerul se strânge în pumni
şi se respiră din când în când
în dreptul ferestrelor aurite
(mai mici decât o privire albastră)
de teama golului şi a nedumeririlor
de teama acelui ,,cineva” care va veni
şi îţi va acoperi gura cu umbre
de teama nevoii de liber şi de viu
de teama femeii care
n-a învăţat cum se transformă
sângele într-un trifoi cu patru foi
singurătatea e o binecuvântare
dacă înveţi cum se ţin îngerii de mână
printre gunoaiele
de la marginea
privirii

Ziua de mâine

Țin în palme
ziua de mâine dar
mâinile mele sunt mici
atât de mici încât
ore întregi se umflă ca un aluat
prea dospit și-mi scapă la
marginea vieții
din resturi modelez toate furtunile
am crăpături prelungi
în care
visează figurine de ceară
sunt un corp străin mâinile mele
străin de toate sălbăticiile

într-o bună zi
mâinile acestea vor ține roua
pentru o lume
fără nicio urmă
putredă

Timp și umbre

Mă umplu de acest timp
de amiezile revărsate
peste paloarea grădinilor
de umbre și lumini stranii
de toate obiectele translucide
așezate (dinadins)
de-a curmezișul limpedelui meu

Ca-ntr-un joc fără miză
simt aerul
lup ascuns la granița
existenței

Dincolo de mine
e o lume atât de subțire
filigran pe zgarda unui
câine
fără
stăpân

Ioana Cojocaru

Liniște, vorbește România!

Pe neașteptate, sufletul României aleargă cu toată viteza și deschide cu repeziciune ușa vagonului în care se creionează amintiri. Trenul scotea aburi, fiind pus în mișcare de către o putere invizibilă, scârțâindu-i roțile pe șinele cu iz de lemn vechi. Vrea cu tot dinadinsul să rămână, să pășească pe cărarea acestei aventuri ce i s-a deschis. Sare pe podeaua cu aspect de tablă de șah și se grăbește să se așeze pe un scaun, dar simte cum ceva o împinge de la spate. Se ridică precum ar fi stat pe ace și observă un volum învelit în coperți din împletiturile unor ierburi în mii de tonuri de verde, cu striații elegante, așezate în valuri, în sute de forme. Tomul îi dă o impresie bizară, de parcă ar avea organe de vedere ascunse și l-ar privi din cap până-n picioare, i-ar fi intrat prin corpu-i sfrijit, i-ar fi înhățat inima și ar fi intrat în subconștient, iar apoi, în mintea României, în centrul ei, în esența iubirii și în cadavrul indiferenței ce o copleșesc. Tânăra vrea să oprească inevitabila vedere a cărții, să o astupe, să o arunce undeva, însă o lasă puterile și amețeala o cuprinde ca o zăpăceală amenințătoare ce își bate joc de el. Se rotește de câteva ori, vreme în care trenul prinde viteză și doar mai aude, ca prin vis, semnalul de alarmă prelung. Încearcă să-și aplice o palmă peste față, să se trezească, să deschidă o fereastră și să arunce acea scriere, pe care, o zărea, printre pleoapele aproape închise, cum își răsfoia singură, în mod miraculos, paginile… goale! „De ce goale?! De ce lipsite de îmbrăcămintea rafinată a scrisului, a literelor atent modelate, a cuvintelor cu câte o vocală, ori mai multe și detaliate prin consoane, pictate printr-o varietate de stiluri? De ce îi lipsește rațiunea?”, i se învârt aceste întrebări prin minte și adoarme.
După o scurtă durată, cineva îl zguduie înlăuntru. Băiatul își despică cele două mantii de peste organele de vedere, iar, deși imaginea încă nu i se conturează prea clar, rămâne împietrit, tăcut, cu respirația întretăiată. Tabloul care lua formă în plan fizic, chiar în fața lui, îl provoca să fie neliniștit și mirat. Ei bine, Constantin Brâncuși, ținând în mână o… Adolescentul își mijește ochii și vede o piesă de șah, adică, mai bine zis, un cal, un cal de care ai putea afirma că este făurit chiar de marele erou al sculpturii, prin care, în aceste clipe, se derula scena creării operei de artă „Măiastra”, despre care, în vremea regimului Comunist, câțiva evaluatori ale lucrărilor au întrebat cu dezgust: „Ce-i asta, o furculiță?”. Astfel, lucrările marelui Brâncuși au rămas în Franța, unde și-a trăit o parte din viață, în ziua de astăzi, muzeele din acea țară se împodobesc cu ele. În sufletul lui, de fapt, conta cel mai mult truda aceea cu sudoare, cu dorință, cu speranță și imaginație; toate zilele în care și-a contemplat sinele, a încercat să simtă abstractul, să-și construiască mesajul pe care-l vrea cu nerăbdare și să-i dea drumul să zboare. Nu a visat decât pentru a trimite un imbold, în lume, să înceapă o renaștere, precum pasărea Phoenix, doar că mai diferit. Și-a dorit enorm ca lumea să perceapă înțelesul ascuns, de fapt, să-l simtă. Inima-i sprijină o pancartă cu: „Ați uitat de artă și îmi pare atât de rău! Priviți-o, căci este peste tot: într-un sentiment, în voi, în mediul înconjurător, la Dumnezeu! Priviți-o, dați-i atenție și ascultați-i șoaptele! Încă mai există persoane care o fac, dar mă tem că sunt prea puține… Mai există speranță.”.
În partea dreaptă, Mircea Eliade, prin lentilele adolescentului miop, pătrunde în esența scrisului, și mai apoi, își așterne cuvintele pe coli, le dă nume, le creează pentru a pluti, iar, pe un bilețel al propriului suflet, transmite: „E rece aici. E atât de rece, căci fluturii cu foi și enunțuri nu se mai înalță, ca înainte, în România. Totuși sunt inimi. Ioan Cantacuzino privește din laborator, cu vaccinul împotriva tuberculozei și îndeamnă: „Creați, gândiți, nu vă lăsați opriți, descoperiți!”. Arsenie Boca și Aurel Vlaicu au și ei doi pioni așezați pe tabla de șah, de pe podea și își întind aripile până la văzduh, cu fruntea înspre acel departe doar de ei aflat. Cel dintâi, este un cunoscut teolog ortodox și călugăr, ce a suferit în închisori și a săvârșit nenumărate minuni prin care a vindecat bolnavi sufletește l-a propovăduit pe Hristos neîncetat și a ajuns un Sfânt, un Sfânt la care mulți se roagă, pe o bucată de hârtie, comunică: „Credeți în Dumnezeu, credeți cu adevărat!”. Cel de-al doilea, primul om care a construit avionul, inginerul, zice: Doar zburați!”. Sufletul României simte căldură, aude iubire și joacă șah cu acești mari eroi ai fetiței cu surâs din râuri. E acolo, încă ne așteaptă pe fiecare în parte să simțim, să înlăturăm ura, frica și dezinteresul. Ar trebui să ne scoatem din urechi căștile minciunii în care ne scufundăm. Ar trebui să ne pese, să avem curaj să gândim și să visăm. Încercați să vă transpuneți, în momentele în care lecturați acest text, în tânărul personaj, să simțiți, să ascultați, să percepeți mai departe de vedere, de fapt, să vă oferiți doar un răgaz, pe care mulți îl șterg, pentru a vă autocunoaște, fiindcă noi, toți românii, suntem inima poveștii care tocmai vi s-a desfășurat în minte. Scrierea mea nu se termină aici, împreună, unul câte unul, o vom duce până la capăt sau poate că va fi tomul ce nu moare niciodată, fără sfârșit, cu noi și noi sentimente, ce prosperă.
Încă mai există speranță! Românii, trebuie să fie mândri de tot ceea ce sunt, de personalitățile pe care le-au avut și le au . Mai sunt credincioși în biserici, încă se mai respectă obiceiurile noastre pe care este nevoie să le practicăm cu toții! Avem nevoie să visăm, să avem speranță, să renaștem, să ne avântăm după nori, să nu-i ascultăm pe cei invidioși. Sus române, că astăzi ești liber în țara ta!
Liniște, vorbește România!