Propoziții pretențioase – Arestui
Până una alta….
S-ar mai găsi de-o poftă câteva fraze de prin zilele primei jumătăți a lui 1995. Aproape neserioase, ca și precedentele. Fiind însă ale mele….
Cântarăm cum ne putu mai bine talentul. Adică munca din urmă, cu totul nerecompensată. Încă nu se finalizaseră vremurile arctice, deși unii ghiocei se grăbiseră să spargă gheața printre rândurile de vie ale domnului Bădică. Pe ici și colo se mai întrezărea supraviețuirea noastră, capricioasă, arcașul de serviciu mai că dădea să zâmbească zgârcit, ursuz, neconvingător.
Așa ne-a surâs norocul…. Nu de moment, căci beneficiarul, deși era putred de bogat, se crampona de cele câteva parale pe care ar fi fost dator să le dea. Se obișnuise să nu le mai scoată din buzunar fiindcă nimeni nu i le mai cerea. Un astfel de obicei le pune fermoar. Dacă nu puteți presupune cine ar putea fi persoana, nu vă chinui. Nababul peste toate oficialitățile și personalitățile orașului – n-au ghilimele, dar le merită – nu putea fi altul decât cel ce deschidea orice ușă cu damigeana, fără să se mai ostenească a practica – dacă vreodată făcuse pe olăcarul și se umilise -: Jernea. Își serbase ziua, sosiseră câteva obligații „intime” – gustați cu savoare din „Astă seară dansăm în familie” – și noi le ținusem isonul. Suficient cât să primim sfatul lui Huru ca la final să ne ținem gura spurcată de muzicanți nemâncați. Ne-ar fi ținut de cald câte o leafă de un sfert din tariful unei nunți, mai ales că Prierul și-al lui Paște venea mereu cu sărăcie. Lumii-i ardea de vii tăiate și arăcite, de micșorat la minim rezerva de legume și cereale, vin dacă mai rămăsese pe fundul budanelor, ultima damigeană primise câteva căni de apă, să nu se prindă nevasta că bărbatul însetat dăduse iama și-n cea de pe urmă rămășiță. În cârciumă mai poposeau doar dărâmățenii arțăgoși, voleibaliștii gata să-și primească cea din urmă îngăduință și mai rarii clienți de prin alte meleaguri. Drept să spun nici nu știu din ce am reușit să întrețin familia în cele trei săptămâni. Fără să compenseze cumva situația pauperă în care mă scăldam neputincios, vizita la crama jerniană mi-a mai dat speranțe. Cu bătaie la altă peliculă românească de marcă, „Secretul lui Bachus”, similitudinile…. De parcă eram noi, eu și Mască, Geo Saizescu și doamna Sanda, viitoarea de atunci și fosta de acum vecină, Gheorghe Dinică. Cu un mic exercițiu de memorie, împrospătat aseară – nicio intenție coincidentală forțată între ieri și azi -, revedeți momentul în care Dinică pronunța 50 și Saizescu se împotrivea „elegant”, reglând mica negociere la 100. La cât „orăcăisem” – de la Husein verbul -, meritam mult mai mult. Așa încât a părut că de la 50 la 100 de litri ni se făcuse o favoare. Toți. Și cu pretenția ca o parte să fie roșu. La „Cât aveți?”, răspunsul a fost de natură mimică, portbagajul dezvăluind cantitatea: trei bidoane gri de 30 de litri (de pus varza la murat) și unul obișnuit. Ușurând astfel „îmbutelierea”. De parcă nu era de ajuns, ne-am întors la biroul șefului să-i mulțumim pentru „favoare”.
Dumnezeu știe cum am trecut acel 23 aprilie. Cine mai știe cum am reușit să trec anterior peste un alt episod și hazliu, și nefericit. Tot porțiunea de trotuar de până la pod a fost vedeta întâmplării. Plouase, ninsese, frigul bântuia răzleț, precum și traficul pe E85. Abia după cotitura prelungă am reușit să vizualizez starea de atunci a drumului. O limbă de apă se întindea până la 10 metri de pod pe nu mai puțin de 80 de centimetri în lățime. Auzeam vuietul traficului în ceafă, însă era încă departe. Preconizam că pe undeva pe la Stadion. Am grăbit pasul, apoi am fugit. Inevitabilul nu mi-a lăsat ca soluție decât șansa ultimei dorințe: să-mi văd în față făptașul. Camionul care….
