Fărădelegea lui Călin – My wish…
Pro, pro, pro. Mie îmi ajunge.
Rămânem la amenzi și despăgubiri. Dar avem doar trimiteri la cine stabilește ce abatere a fost săvârșită, dimpreună cu măsurile pecuniar-coercitive. De către instanțele, de obicei, în fața cărora s-au săvârșit. De către președintele instanței de executare. De către instanța la care s-a făcut cererea. Și mie îmi plăcea să uzez „incumbă”. Văd că și Art. 190, Cod de Procedură Civilă, a căpătat acest obicei. Nu știu cum pare altora, mie… de gen… școlar. Adicălea. Că „se cuvine” după faptă „răsplata” la autorități, instituții publice ori persoanei juridice. N-am întâlnit nicăieri o „specializare” a normei. Toți și toate se supun rigorilor legilor.
Ca și în procedurile penale, în cele civile se poate, dacă partea afectată are măcar o suspiciune de nedreptate, cere reexaminarea amenzii sau despăgubirii. Să se diminueze sau după caz să se mărească. Cum este doar o procedură, există termene, 15 zile de când s-a înștiințat partea, și o instanță care să dea o rezoluție: alta decât cea ce a fixat cuantumul. A ei hotărâre fiind definitivă. Art. 191.
De parcă nu așa ar fi trebuit început acest Cod. Cu sesizarea instanței. Dacă ai dreptul, cine, cum, când, unde.
Pentru început dreptul de adresare. Oricine. Declanșarea procesului începe cu cererea către instanță. Deși informațiile sunt atinse de același nivel juridic de grădiniță, le notăm aici, la Art. 192. Cel ce face cererea este… reclamant, „… cel chemat în judecată…” poate fi trecut în pielea pârâtului.
Ei…. Ce părea simplu devine… complicat. Sesizezi, însă. O procedură prealabilă devine necesară și atașabilă cererii. Fără ea, fără îndeplinirea ei, pârâtul poate decădea reclamantul din postura sa, cererea lui fiind și ea sancționabilă cu decăderea. Al. 3 pare…. Pornește de la premisa că reclamantul vine pe filiera succesorală din Codul Civil. Nu văd legătura totuși între hârtia notarială doveditoare de depus alături de cerere și procedura prealabilă la fel de necesară, la fel de contestabilă, aici și din oficiu. Una peste alta, niciun cuvințel în Art. 193 despre conținutul procedurii….
Chiar și fără, cererea în sine pare o corvoadă la care se înhamă doar cei tari de caracter. Răbdători. În loc să-ți verși oful ca păgubit, nedreptățit, vătămat. Să spui mai întâi cine ești, cine este făptașul, unde stai și stă – valabil și pentru persoanele juridice -, ce cod numeric personal ai (codul firmei), chiar și contul tău bancar, de-l știi și p-al pârâtului. „Înstrăinații” trebuie să declare și un domiciliu românesc la care se vor trimite comunicările instanței. Acum. Toate alea-alea ale reprezentantului, altcineva sau avocatul. Și dovada calității. Asta cu „… prețuirea…” are haz în forma de față. Este corect evaluarea valorii de piață ori prețul, simplu, obiectului. Căci. Cererea implică, la acest punct c), un obiect și „… valoarea lui…” – tocmai la asta m-am referit când sugeram evaluarea -, dar și cum a ajuns reclamantul la prețul lui și nu oricum, ci cu înscrisuri corespunzătoare. De-s imobile, adresa până la ultimul pătrat cadastral, număr topografic etc. Se anexează extrasul de carte funciară, cu titular, dacă este înscris, dacă nu, tot de la birou… se cere un certificat de atestare a imobilului. Și abia acum, după întreaga înșirare de date de identificare, se pot arăta motivele pentru care se reclamă. Cu dovezi și aici. Unu: prin interogarea pârâtului. Doi: prin aducerea de martori. A! Semnătura. Art. 194.
