Cenaclul Alexandru Sihleanu – 2 Noiembrie 2024

POEZIA ESTE REVELAȚIA CREAȚIEI LUI DUMNEZEU ÎN EUL LIRIC AL ARTISTULUI

Sâmbătă, 02 noiembrie, Sf. Mc. Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor, și Anempodist (Sâmbăta morților – Moșii de toamnă), ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Dl prof. Mihail Constantinescu a lecturat la momentul in memoriam poezia Părintele (creație proprie): „Bătrânul sat ascuns de dealuri/ Îi poartă dorurile dragi/ Cu marile păduri de fagi/ Și Râmnicul cu ale sale valuri// Coboară seara pe cărare/ Aduce negurile reci/ Grăbite frunze din poteci/ Înalță vântul dinspre zare// Iar taina nopții-ncet sporește/ Clipind sfioasă printre gene/ Și brazii deapănă „Legende și povestiri deduleștene”.// Trudit de muncă se oprește,/ Iar lângă foc deduleșteanul,/ Un țânc sfios deschide cartea/ Părintelui Ionel Bâsceanu.// Și-n cartea bunului părinte/ Din fapte ridicând coloane/ Prind iarăși dorurile sfinte/ Să se preschimbe în icoane.”
A urmat lectorul de serviciu, dl Mircea Mocanu, care a prezentat Eseu despre poezie. Vă ofer lectura:
Eseu despre poezie Motto: ,,O minciună nu devine adevăr, ce e greşit nu devine corect şi răul nu devine bun doar pentru că este acceptat de o majoritate.” Booker T. Washington (1856- 1915)
„Între ingeniozitate şi aptitudinea analitică există o deosebire într-adevăr mult mai mare decât aceea dintre fantezie şi imaginaţie… În fapt, se constată că omul ingenios este plin de fantezie, dar că omul cu adevărat imaginativ nu e niciodată altceva decât un analitic” scria E.A. Poe în ,,Crimele de pe Rue Morgue”. Această etichetă se poate aplica uşor poeţilor, dar şi celorlalţi creatori de frumos. Astfel Grigore Alexandrescu prin ,,Umbra lui Mircea la Cozia” poate fi considerat un poet ingenios în timp ce Eminescu sau Bacovia, ca să dau doar câteva exemple, sunt imaginativi. Nu există o barieră între cele două tipuri şi aici mă refer în primul rând la literatura noastră, intermediar putând a-l situa fără greş pe Dan Barbilian cunoscut în lumea poeţilor ca Ion Barbu. Voi face un mic salt către teatru şi operă: teatrul transmite publicului sentimentele prin dialogul dintre actori, tonul acestora şi fizionomia lor funcţie de încărcătura emoţională a actului pe care îl joacă; în cazul operei, dialogurile sunt puse pe note dar un rol important îl are şi orchestra care prin tonuri joase sugerează tensiunea, suspansul, teama, respectiv prin cele înalte, bucuria, mulţumirea, împliniri ale unor speranţe sau aşteptări. Poezia, consider eu, este scrisă de fiecare autor potrivit vibraţiilor interioare, care îl caracterizează în situaţia în care nu vrea a scrie doar spre a fi ,,pe plac” sau la modă, dat fiind faptul că ea este o îmbinare între pictură, stimulând privirea interioară – imaginaţia şi muzică, stimulând percepţia auditivă. Ambele au rolul de a se îmbina şi de a trezi sentimentele auditorului, acest lucru, într-un interval de obicei, scurt de timp. În pictură acest lucru este realizat doar de câteva lucrări ale lui Munch dintre care cea mai cunoscută este ,,Strigătul” sau Toulouse – Lautrec pentru a da doar câteva exemple.
Întorcându-ne la poezie, este cunoscută lupta de promovare a noului, dar acest lucru nu trebuie făcut în detrimentul vechiului, care îşi are propriile sale merite, doar din dorinţa de negare. Un cinic ar afirma că se doreşte fărâmarea vechiului pentru a fi promovate lucruri noi dar lipsite adesea de valoare artistică. Astfel se spune că Eminescu este ,,bun doar de pus pe romanţe”, că reprezintă ,,cadavrul din dulap care ne opreşte pătrunderea în Europa”! Nu există alt critic mai exigent şi mai drept decât timpul. Şi Călinescu s-a înşelat asupra prozei lui Mircea Eliade, asupra celor scrise de Ionel Teodoreanu – căruia îi spunea ,,Metaforel”. Deşi nu sunt un pasionat al lui Brâncuşi, tot Călinescu şi Sadoveanu nu au fost de acord cu repatrierea operei brâncuşiene. Errare humanum est, perseverare diabolicum… (Cicero) O naţiune nu a fost apoi capabilă să cumpere ,,Cuminţenia Pământului” pierdută alături de altele prin judecata de tip critic a ,,operei de tip capitalist”. Figurile biblice ale lui Michelangelo din Sixtină au fost ,,îmbrăcate” cu pantalonaşi, dar în final, italienii au ţinut cont de cele spuse de Cicero: perseverare diabolicum. S-a revenit la pictura iniţială. Deci critica are un caracter relativ şi în concordanţă cu momentul în care este emisă, timpul având însă caracterul determinant. Nu înseamnă că o apreciere critică nu poate fi constructivă!
Nefiind un literat de profesie, consider că fiecare are dreptul la opinii, că fiecare vrea să aducă în prim plan noul. Este lupta fiecăruia dar trebuie să înţeleagă faptul că această luptă trebuie să o poarte în primul rând cu sine însuşi. Cum? Astăzi să fie mai bun decât cel de ieri, iar mâine să îl depăşească pe cel de azi. Comparaţiile cu unul sau altul din tagmă sunt de obicei sterile, fiecare având mai mult sau mai puţin har, fiind mai mult sau mai puţin înclinat către muncă. Poezia este har, talent, trăire dar şi multă ,,transpiraţie”.
Poate de aceea am înclinaţia de a mă apleca spre cei vechi. Aşa văd eu poezia: un tablou în mişcare străbătut de sunete care în ansamblu pătrunde prin intermediul simţurilor vederii şi auzului în suflet reuşind să-l impresioneze.
Exemple?
,,Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:/ Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc/ Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate,/ Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc….”
Sau:
,,Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beţie/ Şi s-asculţi pustiul/ Ce melancolie./ Plouă, plouă, plouă.
Lungimea versului, ritmul, rima toate îşi au rolul lor bine definit în ansamblu. Structura ritmică a unui vers (metrica) este dată de piciorul metric (unitatea ritmică care este repetată regulat) şi măsură (numărul de silabe sau picioare într-un vers). Utilizate frecvent sunt :
Ritmul trohaic – ritm rezultat din înlănţuirea cuvintelor cu accent pe prima silabă;
Ritmul iambic – ritm rezultat prin înlănţuiri de cuvinte cu accent pe a doua silabă;
Ritm amfibrahic-picior metric cu silaba accentuată pe mijloc;
Împreună cu rima, toate acestea asigură muzicalitatea poeziei, muzicalitate care trebuie să creeze acea vrajă sufletească menită a-l face pe auditor să uite de orice altceva şi în faţa ochilor să aibă tabloul aflat în mişcare, şi însoţit de sunetele pe care autorul le-a conceput, nu fără motiv. Un rol important îl are şi tipul versului. Nu o spun pentru cunoscători, căci mă feresc de ridicol, dar pentru cei ce nu au terminat filologia este important să ştie: versul – este un rând dintr-o poezie, în care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rimă și măsură. Acesta este versul clasic. În afară de acest gen de vers, mai există:
– versul liber – vers lipsit de constrângerile de ordin prozodic ale poeziei clasice (măsură, rima, ritm clasic), dar poate avea un ritm interior, dictat de ideea sau de starea poetică;
– versul alb – vers lipsit doar de rimă. Poezia cu vers liber ori vers alb foloseşte metafora, comparaţia, epitetul şi alte figuri de stil în scopul stimulării emoţiilor nebeneficiind de muzicalitatea conferită de poezia situată în ,,tipare”. Dorinţa de respingere a tiparelor îşi are şi ea propriile canoane…
În zilele noastre, trebuie însă să constat o aplecare către facil. Omul este surmontat de probleme cotidiene, de ştiri care, chiar dacă nu îşi dă seama, îl afectează şi caută (dacă o face) lucruri simple, vesele care cât de cât să îl distragă de la cotidian. Nu este în favoarea concepţiei literare şi în general a celei artistice acest lucru. După apariţia festivalurilor de muzică de la Woodstock sau Insula Wright unde până atunci muzica se făcea din plăcere, de dragul de a compune muzică de suflet, după, s-a înţeles valoarea câştigurilor posibile, iar fenomenul a devenit comercial. Cam la fel s-a întâmplat şi cu celelalte arte. O parte dintre creatori au devenit sclavii stăpânului public în dorinţa de a se chivernisi în detrimentul artei. Lucrul este valabil şi în poezie unde, adesea, au fost abordate teme ,,pe placul” cititorului. Unii poeţi au ales un public ţintă căruia să i se adreseze uitând că preferinţele se schimbă ca în orice modă şi că timpul le va şterge cu buretele bruma de fantezie literară. Poezia a avut şi trebuie să aibă un conţinut universal care să-şi păstreze capacitatea de a emoţiona în timp. Cei ce nu ţin cont de aceasta, fie vor fi niscai nume necunoscute, într-un caz mai bun – poeţi locali, iar în cel mai fericit, poeţi minori. Mai puţin importantă este abordarea critică făcută de către critici de specialitate deoarece şi ei sunt oameni, sunt uneori subiectivi şi pot greşi, fie într-un sens, fie în altul. Din această cauză este necesar ca poetul sau aspirantul către acest titlu să fie cel mai acerb critic al său. Nu sunt vorbe goale. Fiecare trebuie să prelucreze, să finiseze cuvintele până la perfecţiune. În acest sens voi da un exemplu elocvent. O scrisoare scurtă care sună astfel:
10- Martie – 1880
Dragă Cuţă,
Dacă vei da versurile mele să se publice în ,,Convorbiri”, te rog să corijezi strofa întâia astfel:
O mamă, dulce mamă etc.
în loc de:
Salcâmi-şi scutur* floarea de toamnă şi de vânt
vei pune:
Se scutură salcâmii de ploaie şi de vânt.
Al tău pentru totdeauna
Emin
Ori a ne mulţumi doar cu ,,sensibilitatea” atunci când un geniu este frământat de perfecţiune până în ultimul moment, adică a fi ,,suficienţi”, semnifică adesea a înşira ,,cuvinte goale ce din coadă au să sune”!!! Sensibilitatea poetică face o diferenţă, dar nu este suficientă; contează şi gradul de conştientizare a actului creator şi educaţia scriitorului. Trebuie să se îngemăneze ideea cu planul, cu găsirea modalităţii de a transmite cele dorite, cu finalizarea ce tinde spre perfecţiune, cu munca (cea care implică toate cele mai înainte enumerate) şi mai ales cu HARUL. Talentul, esenţial pentru cei ce vor a se lansa în arta scrisului ,, nu poate fi teoretizat sau învăţat” spunea Ezra Pound. Deci pentru a avea un cuvânt de spus sunt necesare atât sensibilitatea cât şi talentul cărora li se adaugă munca neîncetată depusă pentru autoperfecţionare. Şi trebuie să menţionez inclusiv faptul că până la cultură este cale lungă ea nereprezentând o sumă de poeţi (scriitori) sau sumă a volumelor acestora. Non multa, sed multum, ultimul termen fiind, clar, cu sensul de considerabil…
,,Nu e desigur nevoie, să mai remarc că un poem îşi merită numele doar în măsura în care emoţionează, elevând sufletul. Valoarea unui poem stă în intensitatea acestei emoţii înălţătoare. Dar prin necesitate psihică toate emoţiile sunt trecătoare. O compoziţie prea lungă nu poate susţine, pe tot parcursul ei, o emoţie de o asemenea intensitate încât să îi dea dreptul să poarte numele de poem. După cel mult o jumătate de oră emoţia slăbeşte, dispare, urmează o repulsie, şi atunci poemul încetează de fapt să mai fie poem”. (E. A. Poe în ,,Principiul poetic”) Deşi scris la 1820- 1830 perfect valabil şi în zilele noastre…. De altfel şi Poe apreciază faptul că ,,sentimentul poetic se manifestă mai uşor în sculptură, pictură, dans şi mai ales muzică” şi ca atare poezia are sarcina dificilă de a ,,emoţiona elevând sufletul”. Valoarea stă în intensitatea emoţiei înălţătoare pe care o poezie o trezeşte şi o păstrează pentru un timp prin mesaj, prin stârnirea imaginaţiei, prin imaginile create, prin muzicalitate şi nu în ultim rând, prin sentimentele trezite din unghere întunecoase unde au stat uitate şi acum revin la lumină.
Dar să vedem şi câteva citate şi aforisme despre poezie:
„Un poet trebuie să lase urme şi nu dovezi ale trecerii lui.” (Rene Char)
„Poezia este creaţia ritmica a frumuseţii în cuvinte.” (Edgar Allan Poe)
„A fi poet este o condiţie şi nu o profesie.” (Robert Frost)
„Poţi sfârteca in bucăţi un poem pentru a descoperi din ce este compus… Vei fi departe de misterul de a fi mişcat de cuvinte. Cei mai buni meseriaşi ai poeziei lasă întotdeauna goluri si găuri, astfel încât ceva care nu este in poem să se poată strecura, furişa, perinda sau pătrunde în el.” (Dylan Thomas)
Acesta din urmă este de-a dreptul remarcabil în timp ce primele pot constitui principiile de bază pentru cel ce doreşte a cocheta cu poezia…
A scrie astăzi poezie este o aventură. De ce? Motivele sunt multiple. Numărul cititorilor a scăzut în mod dramatic. Prin anii 90, unul dintre marii mei profesori şi anume cel de limba şi literatura română îmi spunea că abia aşteaptă ieşirea la pensie. Motivul? Mulţi dintre cei veniţi în clasa a noua citeau pe silabe. Sensibilitatea cititorului? El şi ea ,,se iubesc”, aşezaţi pe bancă, sub sublimul clar de lună. Îşi admiră fiecare pe telefon numărul de aprecieri primite pentru ultima postare. Mai este cazul să vorbim despre sensibilitate? Enumerările pot continua…
Acest cenaclu a primit numele de Alexandru Sihleanu. Poetul a trăit din păcate puţin (1834-1857), a scris relativ puţin şi ceea ce s-a păstrat au fost cele 24 de poezii ale sale din volumul ,,Armonii intime”. Dar să nu uităm că marele Eminescu l-a numit ,,liră de argint”. Iată o propunere de ridicare a nivelului scriitoricesc al membrilor în care critica constructivă şi nu animozitatea personală să-şi facă loc, nu laudele să ocupe spaţiul principal ci sprijinirea prin critică pertinentă şi la obiect a fiecărui membru astfel încât acesta ,,… să lase urme şi nu dovezi ale trecerii lui.” Ce se întâmplă într-un grup restrâns în care fiecare membru laudă fiind la rându-i lăudat? Ne putem imagina cu uşurinţă. O perioadă va exista o stagnare a nivelului, iar după aceea el va scădea în timp, în mod considerabil. În concluzie, consider că laudele nu sunt binevenite, ducând la automulţumire şi îngheţare a nivelului calităţii materialelor expuse spre audiţie. În acelaşi timp, critica obiectivă, făcută asupra materialului şi nu asupra persoanei, dacă este receptată în mod corespunzător, este o cale ce conduce spre progresul personal. Şi categoric al calităţii lucrărilor prezentate. Aici însă fiecare trebuie să fie conştient asupra faptului că orgoliul nu este decât o varietate de egoism şi că trebuie ţinut în frâu. Lucruri ca de exemplu: cum nu trebuie să înceapă un vers, cum nu trebuie să se încheie, nefolosirea unui cuvânt în mod repetat în strofă şi poezie sunt teme asupra cărora, noi cei fără ,,o calificare”, trebuie să reflectăm dacă dorim să realizăm ceva la un nivel minimal! Fiecare este liber să aleagă publicul său ţintă căci în societatea de consum aceasta este o cerinţă, dar după părerea mea, nu diminuând calitatea deşi gusturile actuale, din păcate, au deviat către frivol, către facil, către ,,a face plăcere”. Mă întreb adesea care este nivelul criticii care l-a respins pe Nicu Covaci cu muzica şi versurile aferente acesteia, primind în schimb în uniunea compozitorilor patru manelişti din care unul are 150 de apartamente pe care le închiriază. De fapt ,,nivelul unui popor este dat de idolii pe care îi are”! Esenţial este a ridica nivelul gustului cititorilor, al acelora adevăraţi şi nu de a coborî în desuet, în mediocritate dacă aşa o cere o largă majoritate potrivit unei pregătiri lapidare în şcolile şi liceele ultimilor ani. Ceea ce mă miră este acea lege a tăcerii dascălilor în timpul activităţii. La pensionare, abia atunci se plâng de faptul că legea o fac pruncii şi părinţii acestora, iar ei nu au avut nici un dram de putere! Sincer, deplâng faptul că nu mai există nivelul învăţământului de altă dată, din care, da, se puteau scoate câteva materii gen economie politică, devenite lest. Dar nu aceasta este tema pe care mi-am propus-o. Este treaba societăţii care din păcate stimulează orice în afară de muncă. De munca făcută cu responsabilitate, dar şi remunerată în consecinţă. Revin la materialele prezentate în timpul şedinţelor de cenaclu… Şi dacă cineva nu are nimic de comentat? Este perfect, echivalează cu o laudă!
Eseul prezentat astăzi de dl Mircea Mocanu îl reprezintă ca un posibil eseist, urmaș al valorosului eseist Mircea V. Homescu. Un eseu bine documentat, susținut pe tot „traseul” la modul plăcut de exemplificări. Erudiția dumnealui ne onorează și face cinste Cenaclului Alexandru Sihleanu. Dorim să-l ascultăm mai des cu eseuri pe diverse teme. Felicitări! Sănătate și spor la scris!
„Eseul prezentat astăzi de către dl Mircea Mocanu este al doilea creat și expus în cenaclu. După cum ne-a mărturisit înainte de lecturarea acestuia, eseul are un caracter metodologic cu titlu de recomandare. Mă bucur că dumnealui a oferit mai multe definiții complementare poeziei. Cea mai importantă din material, după părerea mea, este următoarea: „Poezia, consider eu, este scrisă de fiecare autor potrivit vibrațiilor interioare…” Dl Mircea Mocanu are perfectă dreptate, din punctul meu de vedere, cu următoarele idei pe care ni le-a expus: prima idee, că nu există un alt critic mai exigent care să arate valoarea unei poezii, decât timpul. A doua idee importantă, constă în conștientizarea faptului că noi, în calitate de creatori suntem rivali cu propria persoană. A treia idee se referă la caracterul atemporal și universal al poeziei. Ultima idee la care vreau să fac trimitere este cea care privește chiar acest cenaclu. Sunt de acord cu o critică constructivă, fără animozități și atacuri la persoană. Îl felicit pe dl Mircea Mocanu! Consider că este un material bine venit, care rezonează și cu o parte din opiniile mele. Îl așteptăm și cu alte materiale la fel de interesante. Îmi exprim regretul că din păcate nu au fost prezenți toți membrii cenaclului, materialul ar fi generat discuții interesante.” (Cristi Rusin)
„Este al doilea eseu prezentat de lectorul de azi, care pune o problemă de importanță majoră pentru toți creatorii de poezie, nu numai dintre cei care frecventează cenaclul nostru, nu numai pentru cei din localitatea noastră și nu numai despre cei de astăzi. Autorul continuă o valoroasă tradiție inițiată de dr. Mircea V. Homescu, un eseist de primă clasă. Cred că trebuie apreciată poezia autentică, estetică, poezia de valoare. Poezia este un discurs structurat artistic în toate dimensiunile sale: în dimensiunea formală, ideatică (semantică) și referențială. Postura artistică a celor trei dimensiuni ale discursului poetic este arta formei expresiei scriiturii și arta structurării ideatice. Poezia este o viziune specifică asupra realității, a existenței. Este o creație configurată de un set de principii, cum ar fi: unitatea ideatică, vizională și stilistică. Coerența, autenticitatea, originalitatea, miraculosul, insolentul sunt principii estetice. Poezia presupune o competență, un har, o anumită știință care nu este accesibilă oricui. Poezia este tratarea artistică, interpretarea lirică și poetică a unui conținut existențial. Poezia, marea poezie este realizată de autorii care diversifică și îmbogățesc această artă. În eseul D-sale, autorul face apel și la noțiuni de teorie literară (prozodie sau versificație) și elemente de teoria literaturii. Poezia s-a prezentat de-a lungul timpului sub două forme: poezia în metru clasic, așa cum au scris marii noștri poeți, dar și poezia în ritm modern (vers alb, vers modern). Vreau să mai menționez primordialitatea poeziei în vers alb. Este remarcată și tendința spre facil a unor creatori care urmăresc să impresioneze momentan auditorii determinați de orgoliu, care este sursa tuturor răutăților și dezbinărilor din lumea literară. Și în cenaclurile din orașul nostru au existat astfel creatori care aduc un deserviciu poeziei. Sunt promovate falsa poezie, poezia flască, non valorile și din nefericire acești „creatori” pozează în mari talente și chiar sunt susținuți de alții asemenea lor. Aș vrea să amintesc versurile lui Nicolas Boileau și acum la sfârșit un ghimpe de satiră: „Tot prostul își găsește altul mai prost care-l admiră”. Poezia este o artă înrudită cu muzica prin rezonanță asupra publicului auditor și cititor. Remarc înclinația deosebită a autorului spre teorie și estetică putându-l considera un teoretician și un estetician culturolog. Felicitări! Mai vreau să audiez în continuare asemenea materiale.” (Mihail Constantinescu)
„Mi-a făcut plăcere să-l ascult pe dl prof. Constantinescu cu poezia Părintele. Îl consider un copil al cuvintelor. Remarc că în cenaclul nostru ședințele sunt din ce în ce mai elevate, pline de știință și de farmec. Dl Mocanu este o îmbinare fericită între o persoană de formație tehnică și un iubitor de frumos. Materialul de astăzi mă duce cu gândul la o aulă a facultății de limba și literatura română, în care profesorul expune un material deosebit în fața auditorilor. Începutul materialului ne vrăjește cu datele pe care le oferă. Cunoscător al picturii, amintește printre alții, Toulouse Lautrec, care își expunea picturile pe pereții cafenelei. Dovadă că este un bun cunoscător al artelor, este și că îmi amintește de felul în care poezia și muzica pot fi recitate , respectiv interpretate. Îmi amintesc, în tinerețe citeam că un actor de comedie trebuie să aibă și vocea potrivită și să fie radiofonică. La fel și în muzică rolurile grave, de care amintește autorul, mă fac să îmi amintesc de George Niculescu Basu, Nicolae Herlea și David Ohanesian care au strălucit în roluri din Rigoletto. Dl Mocanu analizează interesant tehnica poeziei, oferind, din știința sa, multe cunoștințe celor interesați. Iubitor de muzică bună, dl Mocanu amintește și de festivalurile de la Woodstock sau insula Wright, care în tinerețea mea mi se păreau o fata morgana. O să trebuiască să citesc de mai multe ori materialul oferindu-mi plăcerea de al diseca în amănunt. Astăzi ați fost deosebit!” (Dan Zanfirescu)
„Acest minunat eseu pe care am avut ocazia să-l citesc mi-a servit ca o pildă pentru înțelegerea datoriei pe care fiecare creator o are față de artă. M-a impresionat conceptul conform căruia fiecare creator trebuie să se compare cu versiunea lui din trecut. Definiția oferită poeziei de către autor, m-a impresionat „Poezia este har, talent, trăire, dar și multă „transpirație.” (Alexandru Gabriel Dinu-cls a X-a, Colegiul Alexandru Vlahuță)
Sâmbătă, 09 noiembrie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dl Dan Zanfirescu. Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie: