Literadura nr. 33 (2)

Francisco STOICA

Gânduri în 77 de cuvinte

A rămas singur, atât de singur…
Am în baie într-un sertar o bucată de săpun de casă. Chiar nu mai știu exact de când este acolo, cred că de peste 15 ani, probabil mi l-a dat o rudă de la țară. Pe timpul bunicilor mei nu ar fi rezistat atât de mult timp, era singurul folosit… Ce să-ți fac bătrâne, i-am spus în gând, nu vezi ce este acum în jurul tău, ce concurență serioasă, atât de diversificată? Probabil vei mai sta acolo…

Ce o fi fost?
Eram în clasa a patra, aveam o colegă de bancă pe care o țineam de mână în timpul orelor. O conduceam până acasă tot așa, ținând-o de mână, mama ei intrase la păreri, chiar a venit să vorbească cu părinții mei. Anul următor am picat în clase diferite, nu ne-am mai căutat. Am întâlnit-o după mulți ani, se muta cu familia în Spania, am uitat să o întreb dacă-și mai amintește de acele vremuri. Straniu, dar frumos…

Dorinţe care dor
Nu ştiu ce-mi veni în această dimineaţă să compar dorinţele cu ţânţarii. Vin, se învârt pentru a studia terenul, bâzâie şi atacă. Şi dacă nu reuşim să-i îndepărtăm reuşesc să ne înţepe şi suferim, nu? Cam aşa ar fi şi cu dorinţele nerealizabile. Nu le chemăm noi, vin doar ca să ne facă în necaz, ne întorc pe toate părţile, nouă ne rămâne doar să le uităm. Uneori cu tristeţe. Probabil fără ele nu ar fi bine.

Te joci…
Iubirea… Ia spune-mi tu, iubire, cine ești? Sau ce ești? Ești o enigmă… Te joci cu noi… La început ești năvalnică, în jur nu mai există nimic, doar tu. Apoi începi să te ascunzi, puțin câte puțin, te lași copleșită, nu mai ești doar tu, problemele vieții îți închid din ferestre, reușesc să te domine, dar ești acolo, nu? Îți ascunzi frumusețea, ești tristă, te întrebi cum putem trăi fără tine. Sau ești prezentă sub alte forme?

Gânduri în sens giratoriu
În urmă cu ceva ani am făcut un calcul pentru a afla cât am dat eu statului pentru a-mi asigura sănătatea. Din curiozitate. Ei bine, suma ce a rezultat m-a uimit, mi-aș fi putut cumpăra cu acei bani un apartament. M-am gândit atunci să adun și taxele, impozitele, banii dați pentru asigurarea locuinței și a automobilului. Am renunțat. Multe întrebări îmi circulă de atunci prin minte, circulă în sens giratoriu însă, nu ies din el, n-au unde…

Îmi este teamă să răspund
Tu duci o viaţă de mâna a doua, aceste cuvinte, de fapt o replică pe care am auzit-o într-un film în urmă cu multă vreme, se tot învârte în mintea mea şi nu îmi dă pace. În urma căror criterii să ajungi la o asemenea concluzie? Să fie vorba de bani, oare nu trăirile interne sunt cele mai importante? Şi dacă trăim, nu din vina noastră, o viaţă de mâna a doua? Îmi este teamă să răspund…

Nerisipirea zilei
Probabil există puțini care nu-și fac un plan în minte dimineața, măcar sumar, în care să fie ce și-au propus să facă în cursul zilei. Este posibil să vină și din urmă lucruri nefăcute, este posibil să apară unele neplanificate… Și trece ziua, înainte de a adormi facem bilanțul, toate se amestecă în mintea noastră, oare ne-am propus prea multe? M-am gândit la toate acestea când am auzit pe cineva spunând cu regret că și-a risipit ziua.

Numerele, o pedeapsă?
Ce vârstă ai? Răspunzi, să zicem, 40 de ani. Mă întreb cum ar fi fost dacă nu ar fi existat numerele. Nu ar mai fi fost nevoie nici de cuvintele an, lună, zi, oră, secundă. Am mai fi avut vârstă? La întrebarea câte stele sunt pe cer nu se poate răspunde cu un număr. Când este vorba de univers cifrele nu au niciun rost. Noi nu putem trăi fără ele. Ar fi un dezastru. Chiar ar fi.

Constantin PETCU

Profesor, poet, Constantin Petcu s-a născut la 16 mai 1949 în orașul Pogoanele.
Activitatea didactică:
La Școala normală Spiru Haret, Buzău.
Activitatea literară:
Cenaclul „Al. Sahia” Buzău din 1979, cenaclul reluat la C.CSB sub coordonarea doamnei Ecaterina Nedriță în 1975 (vezi ziarul „Viata Buzăului”,
Nr. 2001 din 30 septembrie 1975).
La cenaclul „Al. Sahia” a publicat în perioada 1980-1985 „Foaie literară” în 8 numere, membrii acestuia: Marin Ifrim, Girel Barbu, Ion P. Iacob, Sorin Lalu, Sorin Masievici, Mihai M. Macovei, Constantin Bucur, Grigore Buga, Doina Benescu Tărchilă.
Mentor al cenaclului „V. Cârlova” al Școlii normale „Spiru Haret”, a publicat „Pagini literare”, 1991, „Acs”, 1995, „Agora” 1995.
Volume publicate:
În asteptare – Editura Litera 1987;
Luciri de curcubeu-Editura litera 1988;
Adieri de piatră- editat de Fundația Amprenta 1998;
Pământul va fi carnea mea-1998 Fundația Amprenta.
A plecat dintre noi la Cluj în noaptea de șase spre șapte noiembrie 1998.
Postum apare antologia Anotimpul plecării de Marin Ifrim, ediție îngrijită de Lucian Mănăilescu, apărută în cadrul proiectului cultural „Biblioteca scriitorilor Buzoieni”, editura Rafet, 2005.

Manuscrisul a fost păstrat 26 de ani de către poetul Mihai M. Macovei, la el acasă.
După mai multe căutări l-a găsit pe fiul poetului și i-a arătat manuscrisul, pe care a fost de acord să îl publice în memoria tatălui său.

Poezii
Din volumul în pregătire „Rugă de iubire”.

Și dacă ochii tăi
se-nchid
și nu vor mai fi
să mă privească
este
ca și cum ai fugi
din raza mea de gravitație
și te-ai pierde
– nu o rachetă, ci o planetă –
– în spațiu.
***
Orice zâmbet este o sabie.
El lovește aici
și sânge, mult sânge
va curge.

Orice zâmbet
este amintirea ta
Iar sângele meu
ești tot tu.
***
Nu te voi regăsi niciodată
în poem

Acesta te primește
ca pe o lovitură sub centură

ca o casă de oaspeți
căreia i-ai dat foc

sau
ca o stație interplanetară
care apoi/ fără soare
o să piară.
Și chiar mă rogi
să nu mă întorc.
Cred că ți-e teamă
că prezența mea
te-ar arde. Și ești arsă.

Tu încerci să găsești
o altă lumină.
Atunci/ eu
ce poem
ți-aș mai putea scrie

Ruga lui Manole pentru Ana

Eu numai ți-am trimis-o înainte
eu nu am jertfit-o
pe ea nu a durut-o decât/ ființa de pământ
știu că pleacă/ să te vestească așa:
că eu am împlinit porunca ta
eu am încheiat rostul meu pământesc
(între oameni de lut)
și îmi pregătesc ființa cea de lumină
să se înalțe la Tine.
Nu puteam să vin eu primul.
Trebuia/ să deschizi porțile de soare
și ți-am trimis-o.
Găsește-i Doamne locul de pace de gând
voi veni îndată și eu.
Ți-am ridicat mănăstirea
coloană de raze/ spre inima ta
cea nesfârșită de bine și lumină.
Ți-am ridicat-o/ sunt gata
să părăsesc lumea de cârpă
să vin la picioarele tale din cer
să te rog:
iart-o că m-a iubit atât
că aproape uitase de Tine.
Ia-mi sufletul de raze/ ce mi l-ai dăruit
dă-i-l ei/ și primește-o lângă tine
iar pe acesta/ pe mine
aruncă-mă/după ce îmi vei asculta
rugămintea
aruncă-mă din nou pe pământ
să mai înalț
o altă mănăstire
și pentru Ea.

IV

nici tu nici nimeni nu poate identifica
starea aceasta
pe care ți-o injectează/ o melodie
amintire melancolie nostalgie durere
nu știi dacă e sensibilitate
că îți amintești/ așteptările drumurile
prăfuite și trecute/ nimeni nu sosea
seara/ ra

sau este pur și simplu o rememorare
secolul acesta este răspunzător
că nu mai descoperi cuvintele
pentru a-ți (de)numi stările

secolul timpul care se așterne pe sufletul tău
ca o ștampilă ca…
vei știi numai că îi aparții/ sfârșitului/ lui
vitralii incolore
dincolo de care te vezi
flacără înghețată
ce-și caută forma și-o caută încă

Casa sufletului

există/ spun bătrânii țărani
o casă a sufletului
un punct nu un centru iradiant
și nimeni nu știe unde/ în tine
acolo unde bucuria poate fi supremă

pe stradă ies acum/ aceasta
poate fi oricând interioară
numai să caut/ un alt unghi/ pur și simplu
să îmi privesc fericirea
poate aceasta este/ dincolo de gard
în stradă vasăzică/ sau pe acel câmp
acel vârf de munte/ oricum într-o casă
cel mai probabil/ unde există un loc gol
acum acela pe care l-am părăsit
pentru a sălășlui în alt loc mai departe
unde/ nu mă va găsi săgeata otrăvită
a concretului
acelor patru pereți închiși
spre casa sufletului de
dinainte.

VII

niciodată în niciun fel
nu îți poți retrage cuvintele
gloanțe de lumină de întuneric
nici acestea scrise nici acelea zise

sunt valurile mării mari
dintre casele de pe țărmuri
și marea atunci rămâne rănită
de propria furie

o rană deci niciodată cicatrizată
așa cum luna s-a rupt de pământ

în urmă o vină

dar dacă tu/ ești astrul
cel ce provoacă ruptura prin atracție

chiar dacă eu nu am nicio vină
chiar dacă vreodată le voi opri
ele nu mă vor ucide pe dinăuntru

așa cum cele din afară
se vor întoarce/ cu pedeapsa lor

Sergio García ZAMORA

Sergio García Zamora (Cuba, 1986) este absolvent al Facultății de Filologie Hispanică din cadrul Universității Centrale «Marta Abreu». Actualmente trăiește în Spania unde susține conferințe și organizează ateliere literare. Cu o activitate literară remarcabilă, peste douăzeci de cărți publicate, distins cu numeroase și importante premii internaționale, este considerat unul dintre cei mai importanți poeți actuali.
Dintre premiile sale amintim: Premio Internacional de Poesía Rubén Darío, Fondo Editorial del Instituto Nicaragüense de Cultura, 2016; XXIX Premio Loewe a la Creación Joven, 2017; XXXIX Premio Juan Alcaide, 2020; etc.
Prezentarea și traducerea: Elisabeta Boțan.

Un ucenic

Trebuie să petreci o vreme prin biserici.
E cel mai rezonabil.
A ce au gust hostiile, dacă nu a păcat.
Suntem canibalii Domnului:
îl trecem peste limba pe care am trecut-o pe sexul
iubitei și al amantei,
care sunt carne de diavol ca și carnea noastră.
Saliva noastră e apă sfințită.
Eu îmi bag degetele în gurile celor care s-au confesat
și îmi fac cruce unde e așezat demonul meu.
Sfinții aceștia de lemn sunt fanfaronii sfințeniei.
Se îmbracă și se dezbracă ca un manechin.
Fratele meu,
trebuie să petreci un timp prin biserici.
Se învață tot atât ca în Infern.

Burka

După paravan trăiește nuditatea.
Nuditatea ia trupul celui care se dezbracă.
E focul care nu consumă materia.
Este singura apă din afara continentului.
Nuditatea respiră, se recunoaște.
Dar, iată, vin să o înăbușe.
Episodul uman al nudității durează puțin.
E condamnată la reîncarnare.
Nuditatea a marcat pragul demult,
a ieșit în stradă, în piață, la fântâna din piață.
A fost lovită cu pietre, lovită cu bâte, a fost închisă.
Au condamnat-o să poarte burka.
Burka, o închisoare care te urmărește peste tot.
O închisoare de in și de bumbac.
Un giulgiu umblător unde putrezește nuditatea.

Nasul

Le-a rupt nasul poemelor mele.
Le-a lovit cu pumnul vieții
și cu fruntea lucrurilor.
Le-a rupt axul perfect al chipului
ca să nu-și mai bage niciodată nasul
unde nu e treaba lor.
Cum se face că niciodată nu am mirosit această dizgrație,
eu care sunt un câine
obosit de a adulmeca lumea.
Acum acestui sânge îi zic frumusețe.