Propoziții pretențioase – Arahida
Orice asemănare cu personaje din realitate este pur întâmplătoare.
Nevoită inserarea acestui detaliu scriptic, banalizat de când televiziunea fată mare la picioare. Orice ins ce uzează penelul își pune când și când întrebarea firească: „Bă, m-o citi cineva?”. Scrie, scrie, se descarcă de lestul secundelor împrăștiate care cum prin buzunarul zilei și nopții, dar nu se gândește, pe măsură ce-și deapănă sufletul pe litere, deloc la cititor. Nici n-ar putea. Cel puțin după perioada rutinară a debutului. Nu-i mai stă în exercițiu febra începuturilor, nu mai are apăsări pe inimă la orice critică, nu mai exultă la orice lingușire, nu se mai îmbată cu licoarea câștigării vreunui premiu Nobel. Dar nici nu ignoră părerile pasagere.
Stan Pățitu’. Fie colegi de breaslă, fie simpli trecători prin umila-ți existență, se (te) trezește câte unul (din starea de lucru continuă în care deja te afli) cu câte un comentariu ales din categoriile consacrate: de bine, de… mai puțin bine. Semn că undeva o curiozitate le-a stârnit aplecarea către cele așternute de tine. Veți fi surprinși să găsiți și o categorie aparte, care se exprimă printr-o terță persoană, un soi de arendaș de literatură, dispus să emită judecăți de valoare pe seama altuia. Dintre cei aprinși dintr-un detaliu insignifiant.
Ok. Povestea rămâne o înșiruire de evenimente cu grad de verosimilitate incert. Oricât ai încerca să le redai fidel, cu precădere într-o narare cu cheie, precum cea de față, se tot ivesc puncte decizionale ce schimbă realitatea și o deformează într-un grad mai mic sau radical. De aceea nimeni nu trebuie să ia de bună întreaga relatare.
De fapt de la acest aspect am și pornit la drum a doua și a treia oară. Motivându-mă de necesitatea fixării câtorva amintiri, pe cale să se piardă, și de posibilitatea de a manevra după voie lipsurile inerente. Ce, credeți că nu mi-aș fi dorit ca fiecare cuvințel să redea fidel tot ce-am trăit, ce-am simțit, ce-mi voia suflețelul și s-a împlinit sau nu? Oricine ar vrea. Dar nu se poate. Și-atunci inventezi, dai o altă importanță aducerilor aminte. Depinde de clipa determinantă.
Și de-ar înțelege…. Nu ipochimenul care n-a putut să se debranșeze de la o așa-zisă afectare proprie, ci acela ce nu a priceput ceea ce lecturează și a aruncat ochii ici-colo, recte într-o paranteză (Aferim!) și ea zvârlită la întâmplare. Nici nu mă mir. Astfel de parcurgători de rânduri și-au format reaua deprindere de a…. Citi la cafeaua de dimineață „noutățile” în domeniu. O mondenitate fără sens și scop.
Chiar și acestor din urmă rânduri le puteți căuta un spațiu micșor în ficțiune. Cea mai cuminte decizie.
Nu mă uit în grădinile vecine, totuși să fiți siguri că las în urmă un milion și anticipez încă unul ce procedează la fel. Literar. Nu vi-i enumăr nici măcar pe sărite, sunt prea celebri.
Nu mă mai uit. Dar grădina familiei Bădică a fost mereu misterioasă din cauza imposibilității de penetrare cu privirea și cu piciorul a întregului areal. Pentru necesitățile noastre copilărești: să ne recuperăm mingea deplasată inerent altundeva în timp util. Apărați de un gard înalt pe laterale, spre Igo și pe fundătura Vișinului, mai scund pe Amurgului, la stradă, de jur-împrejur „pavoazat” cu ghimpi de oțel pe două rânduri, cu un câine în dotare, circulând pe dispozitivul zgardă-lanț-sârmă de la poartă până la colțul clădirii, doamna și domnul se simțeau în siguranță și ne dădeau nouă de furcă. Dacă ne aventurasem de patru-cinci ori dincolo de gard în acei ani de zbenguială, însă doar în zona viei, acolo unde paznicul canin nu putea să-și facă datoria pe deplin în tur, gambe și glezne. În rest, ne făceam palmele trompetă și strigam cu glasurile noastre pițigăiate proprietarii. Care greu sau deloc nu răspundeau.
