Fărădelegea lui Călin – Citul civil
Abia acum am ajuns pe ultima sută de… numere.
2600. Permisivitatea și efectele ei. Imprudența duală la mariaj și la despărțire. Mă gândeam, parcurgând articolul, la rezolvarea multor necazuri pricinuite de pactele inconsistente. Adică tot ce ține de legămintele soților dintru început și mai apoi. N-am mai avea nevoie de „restitutio in integrum” – desigur, e pe jumătate în glumă uzul -, ar fi tranșată ușor speța divorțului, măcar în privința legii de aplicat. Și totul pleacă de la neglijenta delăsare și lăsare a statului responsabil de căsătorie. Obligativitatea fixării ambelor legislații, și de căsătorie, și de divorț, de la semnarea actului inițial, ar fi scutit Codul Civil de stufăriș. Astfel, divorțul stă sub semnul variabil al alegerii. Pentru divorț: ori legea statului unde au reședința comună obișnuită, la data introducerii; ori legea statului unde era ultima r.c.o. – am scurtat radical -, dacă unul dintre soți mai are r.c.o.; dacă nu există la niciunul dintre ei r.c.o., pe considerentul imediat anterior, de trece la cetățenia comună și legislația aferentă divorțului a statului respectiv; când nici cetățenia nu mai este comună, este preferat soțul care a păstrat cetățenia de la data introducerii divorțului pentru alegerea legislației; ori legea română. Interzicerea măcar a schimbării cetățeniei, ar fi rezolvat onorabil problematica de mai sus. Plus că amândurora ar fi trebuit să li se explice, înainte de „a se nenoroci cu acte în regulă”, care dintre statele implicate legislativ în măritiș-divorțul soților are avantaje, restricții și interdicții. Cum și la căsătorie, așa și la divorț. Când este, într-unul dintre statele în care se poate cere despărțirea, interzis sau are condiții restrictive deosebite – zic eu și dezavantajoase -, divorțul va putea uza de legislația română. „cârmuitul”…. Mi-s sătul de el. Cert este că și dacă soții aleg legislația cu piedici, tot cea din România se va aplica.
Încep să visez și eu la o legislație mondială corectă, comună, unică și nediscriminatorie. Ca femeile și sclavii – albi ori negri – până la un moment al veacului trecut. Formularea mea și aici ar fi fost alta. Nu sunt precizări cine este din statul care permite, atenție, bărbatului, unilateral, voința „… de a desface căsători…”. E sigur că femeia este discriminată și că în România așa ceva nu se permite. Excepția…. Are trei variante cumulative în care este strecurat și acceptul „… în mod liber și neechivoc…” pentru metoda „bărbatului”. Celelalte: respectare condițiilor de fond și formă a actului atare întocmit; „nu există niciun alt motiv de refuz al recunoașterii pe teritoriul României…” în privința actului de desfacere – iar atenție – a căsătoriei (alegându-se praful de terminologia divorțului). (Art. 2601)
În alt context, „separația de corp” ar părea pe puțin o operație chirurgicală sau exagerat tevatura lui Jack Spintecătorul. Ba mă duce mintea până într-acolo unde cândva era anunțată cu succes grefa de cap. Nu mă obosesc să caut ce înseamnă. Introduc aici doar compatibilitatea cu legislația divorțului. (Art. 2602)
