Spații culturale nr. 93 (3)

Nicolae NISTOR

HOMER ÎN COSTUM ARMANI

cum să plimbi un costum Armani prin cartier
unde mașinile de lux nu sunt mister
unde fiecare este operator de film
și face câte un bestseller din fiecare destin
nimeni nu mai este un necunoscut
în afara intelectualului mut
care citește din Homer pe net
din orbul care vede caii alergând pe cer
în lumea în care Panides este șef
ce lume este asta pripită în care luxul plânge
și săracul nu mai poate învinge
iar prostul te trimită la pescuit în altă lume
cum să plimbi un Homer mai mic în costum Armani
vreți să râdă proștii ca la paradă?!

SFERA CU AMINTIRI

fiecare cunoscut sau necunoscut care pleacă
mă înstrăinează și mai mult de oameni
sentimentul acesta
apare noaptea când privesc cerul
din care cad și eu-în gând
niciodată cheile nu pleacă cu noi
ele ne încuie amintirile
pe care trăitorii le duc în podul casei
unde suntem descoperiți de copii
care se joacă de-a v-ați ascunselea
ei nu știu de numărătoarea inversă a vieții
dar ne caută ori unde am călătorii
nu suntem noi povestirile din podul cu amintiri
nu coborâm în fiecare noapte pe pământ
ziua următoare sărbătoresc soarele meu de dimineață
merg și salut necunoscuții pe care îi voi cunoaște sau nu
tot timpul mă duc să văd sfera care mă plimbă acolo
viața mea este un antrenament continuu
pentru ce voi fi când voi pleca unde voi pleca
în fiecare zi mai pleacă un cunoscut
și apare un alt necunoscut
este o zi obișnuită unde ușor ușor voi trece neobservat
din întâmplare o cunoștință întreabă pe cineva
ăsta când a plecat
într-o noapte în sfera care pe cer s-a arătat

Camelia Manuela SAVA

Al doilea văl

Capitolul 12 – Acasă

Părinții Dorei au sosit cu Vlad. Revederea a fost intensă – când a deschis ușa, Dora aproape că nu i-a recunoscut, cu măștile pe față, conform regulilor. Au urmat îmbrățișări, strângeri de mâini, lacrimi furișate pe sub gene. Vlad era lipit de mama sa, crescuse cât ea de înalt. O reîntâlnea după o perioadă îndelungată – niciodată nu lipsise mai mult de o noapte sau două, la o ocazie specială, vreo nuntă sau botez, ori vreun proiect școlar la care Dora trebuia să participe neapărat. Atunci băiatul rămânea în grija bunicilor materni, căci ei se preocupaseră mai mult de educația și creșterea lui Vlad. În ultimele șase luni, Vlad se mutase la ei, la curte, pentru a avea mai mult spațiu. Oricum, Dan era mai mult plecat și băiatul avea nevoie de supraveghere și îngrijire.
Neliniștile, zbuciumul, spaima îl cuprinseseră și pe Vlad. Era destul de mare să își dea seama că mama lui fusese în pericol de moarte, acum că o putea cuprinde cu lujerii brațelor lui se simțea fericit cum nu mai fusese niciodată în viața lui. Ascultase de bunici, își făcuse griji și pentru tatăl său, urmase cursurile la școală on line, apoi vacanța de vară a avut-o ocupată cu antrenamentele de fotbal, cu lecturile pe care le stabilise cu mama înainte de accident. Ajutase bunicii la treburile gospodăriei, învățase de la bunicul diverse trucuri de curățenie, de reparat, iar de la bunica furase câteva rețete de bucătărie.
Acum era acasă din nou. Situația era alta. Chiar dacă tatăl său lipsea, o avea pe mama și această fericire era dătătoare de puteri nebănuite. Vor fi ei doi, vor avea grijă unul de celălalt. Vlad va putea fi bărbatul casei în aceste zile, va putea să o protejeze pe mama sa, iar zâmbetul lui era încurajator.
Dora era în al nouălea cer. Părinții ei îi erau aproape, erau sănătoși, optimiști, iar Vlad umplea acel gol în care se scufundase fără voia ei.
Mama Dorei venise cu multe daruri de suflet – prăjituri și cozonac, compot, dulceață, făcuse o musaca așa cum îi plăcea Dorei. Îi răsfăța ori de câte ori avea ocazia și se făcea utilă întotdeauna, fiind o prezență discretă, caldă, plăcută și dorită de toți.
Tatăl ei o întrebă tranșant:
-Cum te simți, fata mea?
-Bine, tată! Sunt bine acum. Mă voi obișnui cu situația actuală treptat. Deși nu îmi amintesc foarte multe, starea mea de sănătate este foarte bună.
-Mă bucur! Dora, nu știu cum să îți spun… dacă nu era domnul doctor Ali, nu știu ce ne făceam…
Dorei îi plăcea acest „ne făceam”…
-Da, tată, așa este! Ai perfectă dreptate! Îi datorez viața mea. Parcă m-am născut a doua oară…
Tatăl ei era sigur că totul e bine. Și zorii unei noi perioade începea din acel moment.
-Bine, dragii mei, spuse mama, vă lăsăm singuri. Veți avea de povestit multe. Vlad, ai tu grijă de mama ta, nu-i așa?
-Bineînțeles! răspunse ferm Vlad.
În pragul ușii se mai îmbrățișară lung. Dora mulțumea în gând lui Dumnezeu pentru că avea părinți minunați – niște oameni simpli, sinceri, iubitori, darnici și implicați în viața de familie.
Vor face în așa fel încât să fie totul bine. Vlad o sorbea pe mama sa din priviri. Era nespus de vesel, un licăr de speranță îi acaparase chipul de tânăr frumos. Avea atâtea să îi spună mamei, dar mai ales că îi dusese dorul. Că a avut impresia că o să rămână orfan și gândul acesta nefericit l-a stăpânit mult timp… i-a lipsit surâsul ei, a fost orfan de mângâierile ei și sfaturile bune. Au avut grijă de el bunicii, dar mama e mama… ea era prietena lui cea mai bună, îi știa toate secretele, îl ajuta cu temele, îi răspundea la nedumeririle lui de copil inocent sau îi știa bucuriile și tristețile, toate reușitele și neîmplinirile.
Vlad era un adolescent, dar devenise stăpân pe el – deși coșurile de pe obrajii fragezi demonstrau că e încă prea devreme să fie considerat bărbat, în lipsa tatălui, îi revenea lui datoria de stâlp al casei.
Cu tatăl său, Vlad avea o relația mai aparte – Dan era rece și necomunicativ, dar îl iubea nespus. Tatăl său era un model pentru el, era militarul prin excelență, un erou care își apără țara, care face orice să se sacrifice pentru alții, respectând ordinele și regulamentele militare. Deși lipsise în cele mai importante momente ale vieții lui Vlad – primii pași, primele cuvinte, prima serbare de la grădiniță sau prima zi de școală, copilul se simțea legat de tatăl său prin fire nevăzute, chiar și de la distanță știa că el este prezent în sufletul său ca o icoană sfântă. Dan nu știe de prima bătaie între băieți, primul sărut dat unei fete – Dora era confidenta lui Vlad, dar tatăl său îi cumpăra tot ce își dorea și chiar în plus. Mereu venea cu brațele încărcate de daruri – jucării minunate, albume, avea colecții întregi, iar mai nou, de când crescuse, nu îi refuzase nicio dorință: vreun telefon sau vreun laptop performant, ebook sau playstation de ultimă generație. Așa simțea el că își îndeplinește rolul de părinte.
Vlad știa că tatăl său îl iubește mult, dar mama făcea diferența! Ea era lumea lui, întreg universul o avea pe ea în centru. Și acum putea să o strângă în brațe, să îi recunoască parfumul părului, al pielii, să se bucure de moliciunea mângâierilor, să o țină de mână – nu era nimic rușinos în a se culcuși la pieptul ei ca un prunc, căci la sânul ei supsese laptele hrănitor și din ființa ei împrumutase el și sânge și carne. Nu era nimic rușinos în aceste mici gesturi de tandrețe când Vlad îi amușina hainele, îi pipăia fața, ca și cum îi regăsea conturul ce părea să se fi pierdut în ultimul timp. S-a simțit vulnerabil în această perioadă, se temea că va primi un telefon prin care să fie anunțat că mama e moartă! Moartă – ce cuvânt oribil! Uneori, serile adormea plângând, și se acoperea cu pilota să nu știe bunicul sau bunica ce se întâmplă cu el… poate îi vedeau suferința, dar nu o accentuau și mai tare cu lamentări. Ei erau alături de el, ținându-l ocupat mereu, făcându-i pe plac, în schimb nici voia să îi deranjeze. Privea dimineața pe geam cu speranța că mama se va însănătoși. Se ruga așa cum putea el și nu cerea nimic lui Dumnezeu decât să își vadă mama sănătoasă din nou. Visa la clipa când o va regăsi și iată că Domnul milostiv îi ascultase rugămințile, i-a răscumpărat lacrimile reci de pe obraji, i-a răscumpărat tortura nopților când nu putea să adoarmă.
Acum o trimisese înapoi acasă pe mama sa și era recunoscător. Era ziua regăsirii!
-Mami, putem merge în parc sau la cumpărături? Noi doi?
-Da, sigur. Vom merge. Pot șofa, nu am nicio problemă! Vom face o tură prin parcul central, apoi mergem la cumpărături la supermarketul de la marginea orașului. Sunt complet refăcută – datorită lui Ali, adică domnului doctor Ali Tayildiz și cred că Dumnezeu a vrut să fiu acasă din nou.
-Să știi, mami, că și pentru noi a contat enorm că ne-a sunat în fiecare zi, ne-a ținut la curent cu situația ta, cu evoluția ta… erau șanse mari să nu îți revii, să îți pierzi memoria… Am stat de vorbă, a venit la bunici în vizită, am petrecut ceva timp împreună. Ali e un prieten bun, a procedat ca un adevărat prieten cât tata a lipsit – am ieșit la plimbare cu bicicletele, am fost la pizza ca băieții…
Dora îl mângâie pe mâna lui cu degete lungi – nu mai era mâna unui băiețel, era mai mare decât mâna ei, Vlad se afla pe pragul devenirii sale. Apoi se uită direct în ochii lui, curioasă:
-Chiar așa?
-Da. Bunicul a vorbit cu Ali ore în șir. Au discutat despre orice – fotbal, politică, biserică, despre tine, în special… Cred că bunicul îl place. Și eu îl plac. Deși e din altă țară, e familiarizat cu obiceiurile noastre, cu limba română. E curios să știe mai multe despre noi, despre țara noastră. Bunica l-a servit și pe el cu bunătățurile ei. L-a ademenit, de fapt. Iar el le-a răsplătit bunăvoința de a-l fi primit ca musafir cu sfaturi medicale, le-a cumpărat medicamente.
-Și tu trăgeai cu urechea la ce vorbeau ei?
-A… nu… cum îți poți imagina așa ceva, mami? Așa mă cunoști tu pe mine? Eu am fost de față mereu. Ali a insistat. Așa am devenit cei mai buni prieteni. Tata a plecat de-acasă și am rămas singur… bine… erau bunicii… dar… tata mă suna ori de câte ori putea… Ali a mers cu mine toată vara la antrenamentele de fotbal, a asistat la ultimul meci din campionat – am câștigat finala, a fost o zi frumoasă! Ali a fost foarte mândru de mine! Am înscris două goluri! Iar eu i-am făcut cadou tricoul meu norocos!
-Vlad, mă bucur nespus că Ali este prietenul tău! Aflu acum că Ali are și o altă față, diferită de cea de medic dedicat pacienților săi. S-a comportat exemplar cu mine, de aceea nu știu dacă îi voi putea plăti pentru toate eforturile sale.
-Așa fac prietenii devotați, mami! Nu cred că ar vrea să îi plătești. Așa este el. E un om generos.
-Da. Cred că ai dreptate, Vlad.
-Însă vreau să vorbim și despre tata. L-au chemat la garnizoană la scurt timp după accidentul tău, după vreo trei săptămâni sau cam așa ceva…se declarase stare de urgență, au scos armata pe străzi. A fost solicitat în diferite localități, mă suna zilnic, apoi a plecat în nordul țării, la granița cu Ucraina. A mai sunat săptămânal, spera să vină repede acasă. Mă întreba mereu de tine. Acum se împlinesc două săptămâni de când nu a mai dat niciun semn, nu răspunde la telefon. Bunicul a zis să așteptăm să îți revii tu, apoi să încercăm să îi dăm de urmă și lui. Când ne-a anunțat Ali că te scoate din spital și te ia la el în apartament ca să te mai țină sub observație, bunicul a văzut în asta un miracol. Eram nerăbdători să te aducem înapoi pe tine, pe urmă să aflăm care e situația cu tata. Nimeni nu știe nimic. Nu vine niciun semnal de nicăieri. Tu vei fi cea care va acționa – dar să mai așteptăm totuși, sunt sigur că e pe undeva blocat într-o misiune. Iată că tu ești sănătoasă acum, vom face împreună tot ce e necesar să aflăm unde e, dacă e bine, când se întoarce și el acasă.
Dora îl îmbrățișă cu putere pe Vlad care era total schimbat – în martie era un copil pasionat de calculator, de jocurile video, de fotbal, acum era un adolescent cu o gândire matură, coerent în comunicare, direct și sincer, așa cum credea că o să fie de când îl născuse. Era un alt Vlad care conștientizase că viața e făcută din bune și rele, din prieteni și dușmani, din neprevăzut și e bine să fii pregătit pentru orice. Loviturile vin pe neașteptate, de aceea e bine să fii un luptător – asta devenise Vlad. Fusese pe punctul să își piardă părinții, mai întâi mama, salvată ca prin minune din accidentul stupid petrecut în martie, apoi venise pandemia cu restricții, cu starea de urgență și prelungită cu starea de alertă, cu statul în casă, cu școala online, cu distanțarea fizică față de ceilalți, iar acum prezentul îi arăta o nouă necunoscută – dispariția tatălui său. O avea pe mama alături și deocamdată se simțea din nou puternic.
-Ce mare ești tu, Vlad! Îți mulțumesc că ai așteptat cuminte, că ai sperat să revin la normal! Îmi pare sincer rău că ai trecut prin aceste greutăți! Sunt sigură că a fost o perioadă nefericită pentru tine! Sunt sigură că nu ți-a fost ușor! Te iubesc foarte, foarte mult, să nu uiți! Tu ești cel care dai un sens vieții mele! Gata! A trecut! Sunt acasă, sunt lângă tine!
-Și eu te iubesc nespus, mamă!
Stăteau îmbrățișați pe canapeaua din sufragerie, făceau lista de cumpărături, făceau planuri. Începea curând școala, Vlad trecea clasa a șaptea, și avea nevoie de rechizite, de haine, de încălțăminte potrivită, căci crescuse foarte mult. Bunicii plecaseră și ei se pregăteau de noua lor viață.

Fapte culturale

Cristian IONESCU

Nicolai Tăicuțu și Sorin Călin, dublă lansare de carte pe ritmuri de folk

Întâlnire între vechi prieteni, scriitori buzoieni și râmniceni, foști colegi și, nu în ultimul rând, iubitori de poezie. Așa ar putea fi descrisă, pe scurt, dubla lansare de carte găzduită miercuri, 22 februarie, de Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” Buzău.
Poetul Nicolai Tăicuțu și-a lansat cel mai recent volum de versuri, „Palimpsest”, iar Sorin Călin, volumul de poezii „AB/SENT 2”. Manifestarea a fost „condimentată” cu recitalul de muzică folk susținut de Dan Manciulea, coleg cu Sorin Călin în trupa „Forțele de muncă”.

Câmpia ca un imens pergament…

Despre cea de-a XX-a carte de poezii a lui Nicolai Tăicuțu a vorbit poetul Nicolae Pogonaru, cel care a explicat și semnificația titlului acestui volum.
„Este cea de-a XX-a carte de poezie a lui Nicolai Tăicuțu și, dacă ne gândim că prima a apărut în anul 2000, ne dăm seama că autorul a avut destulă treabă, dar nu simte nicio oboseală. Cartea se compune din trei secvențe: , și . În preambulul volumului, autorul definește câmpia ca fiind un palimpsest, un imens pergament pe care se sedimentează, an de an, rezultatele ciclurilor agricole: arat, semănat, recoltat. Câmpia rămâne pregătită <oricând pentru o nouă scriere>. Poetul rămâne veșnic nostalgic după satul de altădată, cu o tristețe greu de stăpânit”, a declarat Nicolae Pogonaru.
La rândul său, Sorin Călin a mărturisit că volumul său de versuri reunește trăiri pe care le-a notat, în urma faptelor diverse trăite zi de zi.

„Texte bazate pe impresii avute pe drumul de acasă către atelier”

„Această carte conține unele dintre primele scrieri cu care mi-am făcut debutul. Timp de vreo doi ani de zile am scris acasă, așa doar pentru mine, nu cu scopul de a publica undeva. Am descoperit apoi Facebook-ul și am început să scriu altceva, încercând să îmi diferențiez stilul. O parte dintre texte au la bază vise, pe care am încercat să mi le amintesc cât mai exact după ce m-am trezit din somn. Mai sunt în volum și două povestiri, prin care mi-am făcut antrenamentul pentru scrieri mai lungi. În rest, ca și în primul volum, sunt texte bazate pe impresii avute pe drumul de acasă către atelier: 10 minute de mers pe jos, perioadă în care observi lumea, fel de fel de apucături ale oamenilor”, a declarat autorul.

Despre volumul „AB/SENT 2” a mai vorbit și cunoscuta poetă, prozatoare și critic literar Valeria Manta Tăicuțu.
„Spre deosebire de viața de zi cu zi, atunci când scrie, Sorin Călin își netezește asperitățile și nu prea folosește polemica. Cartea lui poate fi citită și ca o proză, dar și ca niște poeme. Multe din fragmentele de proză din acest volum ne dezvăluie un univers personal. Seamănă pe alocuri cu Arghezi. La fel ca Arghezi, Sorin Călin reușește să vizualizeze cuvintele. Este un scriitor care merită atenția noastră. El iubește cu sinceritate literatura și nu are niciun interes material”, a declarat Valeria Manta Tăicuțu.

Nicolai TĂICUȚU

acasă, devreme
(o inițiere)

deschid poarta raiului
și iată-mă în toiul
ceremonialului de rouă

las de o parte sandalele
și cu picioarele goale înaintez
prin valurile de picuri și iarbă crudă
să iau primele noțiuni de înot

o lecție aplicată
(tablou în mișcare)

un arbore aleargă în josul râului
la fel de repede
ca alergarea vijelioasă a râului.
e primăvară și arborele tânăr
dislocat de eroziunea de mal
aleargă acum peste râu, pe viitură
cu doar patru rădăcini evidente

după cum se vede
arborele nu plutește
ci aleargă precum un animal
peste apa râului
și urlă ca o sălbăticiune
accentuând urletul viiturii

și nu știe dacă de fericire urlă
sau de durere, în timp ce
două rădăcini dinspre cer
i se transformă în aripi
și umblă acum/ zboară
cu aceeași viteză cu a râului
să nu piardă unda
rezervată umbrei sale

în ăst timp

copilul de pe tăpșanul înverzit
captivat urmărește spectacolul…
uită cartea de științele naturii pe genunchi
fără să știe că și rândurile paginii
au luat-o razna, participă la spectacol
și-i predau, pe viu, ușor de asimilat
o lecție

Nicolae CABEL

SONETE

… rămas-a noaptea-nchisă în odaie,
ea, tandru exilată-ntr-un suspin…
și rătăcind prin visele-șiroaie,
cu talpa goală le strivea senin…

în fulgerarea nurilor stelari
ea oferea tăcerii doar poeme,
alăturea de cosmici telegari
din cavalcade în eter supreme,

asemeni, tu, în trandafir-scrisoare
spre zorii alintați doar de furtună,
ceri drept senin de sfîntă navigare

pe apele iubirii înspre lună…
și dorul care-n sînge dă chemare,
te duce blînd spre înflorit-altare…

… o modelare-n timp e reciprocă;
pe tine, el… și tu, pe el, asemeni,
cu scîncete de inocentă focă,
cît doar cu visul sînteți simpli gemeni,

fie în zori cînd iarna se înfruntă
cu propriul viscol mîniat regește,
ori, toamna, știi, cît dorul se frămîntă
cu nostalgia ce tăcută crește…

rămîne cert memoria de foc
și noaptea ce s-ascunde în poeme
iar ornicul rămas fără noroc

ignoră însăși clipa care geme…
doar tu și el – cu basmul în derivă –
rămîneți simplă, fascinant arhivă…

… deschidă-și zorii poarta de cristal,
fantoma nopții să o ia la goană,

încorsetată-ntr-un astral metal,
ce-l poartă și-o cometă drept coroană;

iar tu, femeie – ochii tăi – fîntîni,
avînd prin soare infinit icoană,
prefaci mirajul în stelare pîini
și chiar tăcerii i-ai croit sutană,

cînd chiar iubirea tu o chemi la sfat
și-i lași năvălitor zăporul,
de mugurul uimirii răsfățat,

să poți citi o clipă viitorul…
și-a lui oglindă ce subtil te cheamă,
veciei dînd pilduitoare vamă…

… o torță – cordul; de sînge doar aprins,
el – vînător în taina-aventură,
de aripa uimirilor atins
și-a cerului sentință calmă, pură…

în veghea nopții, cu pupila vie
și-n adevărul florii de noroc,
așteaptă însăși soarta-mărturie
și-al vîrstei mele prea sever ghioc;

noi sîntem azi și fi-vom doar poveste,
pe-a gîndului fermecătoare apă;
știm – nemurirea tot lumină este –

păstori secreți ce vremea o adapă;
iar ciocîrlii din miriștea stelară
la nou altar ne însoți-vor

… mă hîrjoneam în nopțile de vară
doar cu mirate stele-n bătătură,
ducînd cu mine o uimire pură…
abecedarul ei citescu-l iară…

stufoase vise-mi lunecau pe umeri
cu apa lor în veci neodihnită,
cînd, tu, alături – zînă și ispită,
cu ochii tainei încercai să numeri

pe-acei strămoși…în frunze de copaci
priveau spre zorii ce erau aproape;
în ei, acum, lumina poate-ncape

și-ai timorării cuvioși ortaci –
copii și ei învăluind cu ochii
fluturi cerești… pe-a dimineții rochii…