Spații culturale nr. 1 (3)
INTERVIU cu scriitorul CORNEL UNGUREANU
VMT: Profesor universitar, prozator, critic literar, traducător, redactor-şef de reviste literare, duceţi, domnule Ungureanu, o campanie de promovare a bunului gust şi a criteriilor estetice în literatură. Cum se împacă această aplecare spre autentic şi valoare cu realitatea culturală a zilelor noastre?
CU: Ei, mai întâi ar trebui să explic ce înţeleg eu prin „realitatea culturală a zilelor noastre”. Suntem într-un timp în care Imaginea e atotcuceritoare, iar scrisul trebuie să se salveze. Adică să-şi caute alianţe care să-l scoată din impasul pe care îl trăieşte. În epoca loisir-ului, alianţa kitsch pare una dintre cele mai nimerite, poate una dintre cele mântuitoare. Oamenii vor să petreacă şi cum să petreacă dacă le pui în faţă Doktor Faustus de Thomas Mann? Dacă le pui în faţă Divina Comedie? Petrec citindu-l pe Houellbecq sau pe laureata Nobel Jelinek. Şi uite cum trebuie să tragem valoarea şi autenticitatea către concurenţă şi competiţie comercială. Criteriile estetice sunt puse în umbră şi, dacă m-aş bate pentru ceva, m-aş bate pentru buna aşezare în cultură a triadei estetic-etic-religios. Legând aceste criterii de geografia literară/culturală, de geopolitică. Esteticul a fost o perdea de protecţie în anii comunismului. De altfel, Monica Lovinescu îşi intitulează volumele de cronici Est-etice.
VMT: Aţi publicat, în 1975, o panoramă a foiletonului critic românesc, intitulată, proustian, „La umbra cărţilor în floare”. Dacă ar fi să continuaţi această privire de ansamblu, ce criterii aţi aplica în selecţia materialelor? Mai este la modă foiletonul critic?
CU: Cum să nu mai fie la modă foiletonul? Sunt tineri care citesc tot şi scriu enorm, ca Paul Cernat, Daniel Cristea Enache, există foiletonişti care apar şi dispar, există funcţionari ai editurilor care fac şi tradiţionala cronică de serviciu. Nu mai există ceea ce numeam „cronică literară”, dar există critici care produc săptamânal un comentariu de carte. Şi unul care citeşte şi comentează zilnic, cu un aplomb rarisim: Dan C. Mihăilescu. Am toată admiraţia pentru el. Dacă aş scrie azi o carte despre foiletonul critic, cu el aş începe.
VMT: Sunteţi autorul unor studii şi articole având ca subiect politicile culturale din Europa centrală, adunate în volume ca „Imediata noastră apropiere” (vol. I 1980, vol. II 1990) sau „Mitteleuropa periferiilor” (2002). Putem vorbi, la ora actuală, în România, despre politici culturale?
CU: Da, sigur, putem vorbi şi azi de politici culturale. Sunt politici culturale vizibile, făcute de ministere, fundaţii, edituri, după cum există şi politici culturale invizibile, făcute de organizaţii secrete sau discrete. Vreau să subliniez că în volumele amintite nu am vorbit, chiar deloc, despre politicile culturale. Aş fi vorbit despre ele într-o antologie (realizată cu Gabriela Colţescu) inititulată Rasă şi clasă. Era şi în planul de apariţii al unei edituri mportante.
Antologia am încheiat-o, într-o primă formă, cu vreo opt ani înainte. Pe urmă am tot amânat publicarea ei, fiindcă prea ştiam multe. Iar o parte dintre textele apărute după anul 2000 pe tema Rasă şi clasă falsificau, cu graţie. Poate acum, după ce Barak Obama e preşedintele Statelor Unite, o să revenim asupra acelor pagini.
VMT: V-a apărut un volum intitulat „La vest de Eden. O introducere în literatura exilului” (Editura Amarcord, 1995). Nu este o noutate că difuzarea cărţii nu se desfăşoară tocmai bine în zilele noastre şi că lucrările importante ajung cu dificultate în librării şi biblioteci, aşa că v-am ruga să prezentaţi, pentru cititorii noştri, câteva trăsături dominante ale acestei literaturi, dată fiind suspiciunea cu care este privită în anumite cercuri.
CU: Am publicat două volume care se cheamă aşa (al doilea a apărut în anul 2000). Primele două sunt cărţi despre cei mai importanţi scriitori din exil, volumul al treilea, despre cei neimportanţi. Şi al treilea ar fi trebuit să apară tot la Amarcord, dar editura a dat faliment. O să public volumele I,II, III în volumul al VI-lea al Geografiei literare, care se va numi Globalizare şi exil. Dacă nu voi reuşi să regrupez, cum se cuvine, în celelalte volume ale Geografiilor, paginile volumului al treilea.
VMT: Într-o „geografie literară”, ce forme de relief aţi prefera şi pe cine aţi alege, dintre personalităţile culturale de azi şi dintotdeauna, să le ilustreze?
CU: Geografia… este Istoria literaturii române, de la origini şi până în prezent pe care o voi realiza eu, de la Timişoara, încercând să demonstrez că toate istoriile de până acum au judecat greşit raportul Centru – Margine. Şi au exclus autori fundamentali – constructori ale căror mize au fost valorile etice, estetice şi religioase. Geografia mea va fi o alternativă la Istoriile lui Nicolae Manolescu, Marian Popa, Alex. Ştefănescu. Şi ale celor care vor veni (presupun că şi Cristea-Enache, şi Cernat vor propune în curând „istoriile” lor)
VMT: Consideraţi că există un conflict real între standardele valorice şi „canonul literar” impus de generaţia aflată, trecător, la putere?
CU: Dacă e vorba de standardele mele valorice, pe care le propun prin Geografiile mele, aş vorbi de diferenţe, deosebiri, distanţe. Nu de conflict, ci de conlucrare.
VMT: Ca preşedinte al filialei Timişoara a USR, cum împăcaţi gustul pentru tradiţia culturală, pentru decenţa şi eleganţa exprimării, cu experimentele noii generaţii? Credeţi că Marin Mincu avea dreptate încurajând căderea în sexism şi pornografie ca premisă pentru o renaştere culturală?
CU: „Renaşterea culturală” e un termen vag, poate în cinematografie s-ar putea să existe. În literatură trăim vremuri crepusculare. Iar filiala a fost, în ultimii 18 ani, cea mai echilibrată dintre Filiale Uniunii scriitorilor. Lui Livius Ciocârlie i se părea că nu există stări conflictuale, fiindcă nu există, la Timişoara, personalităţi puternice. Există cel puţin 10 (zece) personalităţi puternice care nu trăiesc prin tentaţia eliminării şi nici prin voinţa de succes. Ne vedem de treabă, asta e.
VMT: Cum se achită, după părerea dvs, instituţiile abilitate în promovarea culturii de rolul care le-a fost încredinţat şi pentru care sunt plătite din bani publici?
CU: Nu ştiu.
VMT: Concursurile literare, premiile USR, politicile editoriale, revistele de cultură contribuie la impunerea unor valori autentice? Se mai poate vorbi de marginalizarea unor autori de valoare şi de false ierarhii?
CU: Am fost (sunt) în câteva jurii care dau premii naţionale. Pentru premiul naţional Eminescu acordat la Botoşani, selecţia este firească: în fiecare an e ales un poet important – unul singur – dintr-o selecţie restrânsă. Erori nu sunt, poeţi mari (dintre ei facem selecţia) nu sunt foarte mulţi. Într-un număr de ani, fiecare autor important e selectat şi, cred, premiat. În celălalt juriu în care sunt, al Uniunii scriitorilor, există blocaje care ţin de circulaţia cărţilor: nu toate cărţile importante ajung la juriu. Nu sunt interesate editurile, autorii etc. Pe urmă, în ziua premierii, autorii nominalizaţi sunt în Patagonia sau în Scaieţii de lângă Piteşti. Şi dau de ştire că n-au cum să ajungă la premiere. Cum s-a luat decizia ca să nu se premieze un autor care nu catadicseşte să vină la premiere (toţi nominalizaţii sunt invitaţi), s-a întâmplat ca un autor pe care am fi vrut să-l premiem nu a luat premiul respectiv: fiindcă era în ziua cu pricina departe… sau anunţa că nu va ajunge.
VMT: Ce credeţi despre activitatea de „mentorat” cultural? Mai este ea luată în serios, în zilele noastre, aşa cum era luată, de pildă, în vremea „Junimii”?
CU: Sunt tineri cu care am dialog, sunt autori cu care n-am dialog. Sunt autori tineri cu care pot sta de vorbă, pot să lucrez cu ei şi sunt autori cu o autonomie subliniată. Îi înţeleg şi pe unii şi pe alţii.
VMT: Revista „Spaţii culturale” îşi propune să promoveze valoarea şi criteriile estetice, refuzând partizanatul, împărţirea în cnezate, voievodate, găşti şi grupări a literaturii. Ce şanse de reuşită credeţi că are? Şi, în general, ce şanse de reuşită are literatura „marginii” în confruntarea / raportul ei de forţe cu literatura „centrului”?
CU: De ce să mai faceţi revistă dacă refuzaţi partizanatul? De ce nu vreţi să corupeţi Centrul, mizând pe capacitatea de seducţie a „localismului creator”?
A consemnat Valeria Manta Tăicuţu
