Propoziții pretențioase – Apicală
S-au făcut afurisiții 10 ani. Pe 11 ianuarie 2024. La fel cum trecură tot 10 de când Aura nu a mai putut încerca părerile ei de rău pentru Arcuș. Pe 5 februarie.
Aura o anonimă. Cum toți se petrec și ne vom petrece după ce nu va mai fi să mai fie. Ce mâhnită a fost. Ce mai scrisese ea pe facebook. Cum își făcuse prieteni și se conversa cu ei. Cum căpătase încredere că avea pentru ce să meargă mai departe. Cum s-a stins….
Cum s-a scurs și Arcuș…. Urbea…. Că supărările, că nevasta. Dar cine știe mai bine ce e în casa omului și mai ales în suflet? Datoriile. Anostia Irinei de România, de acasă, sătulă de cititul lui Arcuș, de muzicanții care nu se sfiau să strige la poartă, de Păvel și fixismele lui. Nu de fiică-sa. De Claudia. Și totuși. Împrejurările așa au lăsat să se vadă, câteva vorbe date din casă…. Suficiente să pice vina pe ea. Și pe noi în ziua înmormântării. Că n-am avut grijă de el, că nu l-am luat cu noi la Revelion, la cântări. Noi, tocmai noi eram cei vinovați. Nu ea care nu venea din Italia ei decât la Paște și la Crăciun. Parcă omului numai de prieteni îi arde toată viața.
Când a decis Păvel Pălănceanu să se întoarne în țară, și-a făcut planuri (de ieri, de la Buzău; reclamă pe un autobuz în laterala din stânga a gării; stând la semafor, n-am de lucru și citesc; nedumerit cu totul; „planul de tratament”; plan, ce plan?; programezi o necesitate evidentă a corpului la un moment dat?; ne-am tâmpit?; exact!) destoinice. Să facă, să dreagă, să scoată boboc caroseria mașinilor nu foarte tamponate. Unelte și materiale de îndreptare, cameră de vopsire și uscare, hală de lucru. Nu le-o fi fost nici lor ușor să-și vadă barul dărâmat, Irinei și lui Arcuș. Dar, spre binele și pentru viitorul fetei și urmașului abia născut, au înghițit în sec și au mers mai departe. Nu e de ignorat o sursă de câștig și de stabilitate, ba chiar de îmbogățire subită, după preconizările ginerelui. Deci bine pentru toată lumea. Și-au dat verde. Construcție metalică, cu pereți de sandwich, cu ferme pentru acoperiș și tablă cutată. Cu nevoi. De jgheaburi și burlane pe cele două pante. De tubulatură pentru aerisirea vopsitoriei. O namilă de cuvă de strângere a noxelor și un ditai burlanul paralelipipedic până dincolo de creasta atelierului. Și c-o pălărie deasupra. Un obiect cum nu mai făcusem. Nu de dimensiunile acelea. La Tulio ne mai chinuisem, la făbricuță, pe sus, pe jos, cu tronsoane individuale, cu schimbări de secțiune și direcție. Iar cu altă ocazie jgheaburile și câteva burlane. Vreo două reparații la tabla abia pusă. Așa ne-am trezit, fiind sus pe tabla mazilită de neștiință, aninând letconul în sfoară, ca să nu mai pierdem vreme inutil cu cocoțatul pe scară, cu doi acordeoniști, de pe la Zoița, puși de Arcuș să-mi dedice o melodie. „Pentru domnul Fulgerică, special!”. Asta îmi trebuia, să mă audă orașul. În timp ce Arcuș aplauda rar, ținând isonul celor doi negri. Am făcut semnul cu care se produc anulări la concerte, de final, i-am salutat și din două vorbe i-am trimis la tren. În curte era loc de la berechet la moderat, însă spre vecin Păvel se urcase peste streașină. Rămăsese loc doar cât să te faci „es”. Cu picioarele aproape de capătul scării, cu genunchii îndoiți sub jgheab, cu burta în dreptul lui și cu restul de trup peste el. Ne-am mai agățat în anterie, ne-am mai jupuit piei, ne-au mai anchilozat membre, iar acolo unde nu aluneca piciorul și puteam lucra, am invadat și acoperișul vecinului, în pași de pisică. La cele trei ștuțuri și la nadă. Burlanele la fel. Au avut nevoie de poziții cât de cât favorabile. Cel mai greu a fost în locul cel mai îngust, spre spate. Abia a încăput bormașina cu percuție ca să dăm găurile pentru brățări. Gangul familiei Cârlan devenea astfel autostradă față de dosul clădirii lui în care meșterea Păvel.
