Spații culturale nr. 4 (3)

PROZĂ

LEO BUTNARU

Stângaciul

Țin minte că aș fi fost prin clasa a doua, când, vreo trei luni la rând, radioul, televiziunea, ziarele de partid, dar și cele de bulevard anunțau triumfător că la grădina zoologică din Chișinău, în captivitate, bineînțeles, s-a născut un pui de tigru. La cei șapte-opt ani ai noștri – mă refer la vârsta mea și a semenilor mei – noi puteam fabula că, chipurile, mama, adică tigroaica, fusese însămânțată pe cale artificială, deoarece tigrul, adus de la Odessa, pentru vreo două săptămâni, pentru a-și exercita datoria de mascul (patruped), nu avusese chef să se apropie de ea, astfel că cei de la grădina zoologică din Chișinău, fără știrea celor de la Odessa, pur și simplu îi trăseseră tigrului în coapsă un glonte cu anestezic și, cât timp felina căzuse în somn adânc, zoologii grădinii îi scurseseră, mai bine zis îi recoltaseră, pe cale artificială, sămânța vieții etcaetera. Alții ziceau însă că puiul de tigru apăruse în pușcăria grădinii zoologice ca rezultat al donării și aici părerile se împărțeau, unii susținând că celulele regeneratoare de animal integru fuseseră prelevate de la tigresa chișinăuiană, alții susținând că cel contribuabil fusese tigrul din Odessa etcetera.
Eu par să fiu omul care aș putea să mă laud că am cutezat să mângâi acel pui de tigru, pe când el să fi avut deja vreo 5-6 luni de viață în captivitate, felină ce nu era nici animăluș, dar nici animal deplin
nu arăta încă a fi.
în acea zi de mijloc de toamnă, hotărâsem să chiulesc de la orele de pian, unde mergeam, de obicei, marțea și vinerea, după lecțiile de la clasele primare. Mi-am zis să văd pe viu ce și cum e cu fauna lumii, atât cât se poate judeca despre aceasta după exemplarele ei întemnițate la grădina zoologică din orașul nostru. Ajunsei la poartă, dar, până a intra prin cadrul ei, îmi procurai o înghețată, după care am pornit pe aleea principală pe unde – ce surpriză! – îmi venea în cale un îngrijitor de fiare și fierișoare, însoțit, în dreapta, jos, lângă genunchi, de puiul de tigru Bibi – așa îi zicea – pe care, bineînțeles, îl văzusem deja de sute de ori la televizor, cum era alăptat, cântărit, corcolit, examinat de medicul veterinar care, după una din consultații, le și spuse îngrijitorilor: „De acum îi puteți da carne”.
Ce bucurie pe mine – să dau nas în nas cu Bibi! Și, când ajunge în dreptul meu, cum să nu-l mângâi puțin, cum să nu-i întind înghețata mea, jertfindu-i-o cu plăcere?!
Iar pentru domniile voastre, ca sa înțelegeți fără multe cuvinte cum s-a încheiat acea întâlnire a noastră, a mea cu tigrulețul Bibi, pot să vă spun doar că până atunci scriam, ca majoritatea elevilor, cu mâna dreaptă, iar după ce i-am întins înghețata… Pe scurt, aceste rânduri vi le scriu deja cu mâna stângă… în plus, cu mama nu mai puteam cânta la patru mâini la pian, precum o făcusem până în acea clipă în care îi întinsesem lui Bibi înghețata, cu intenția generoasă de a i-o jertfi:
„Na, tigruțule, mănâncă și tu, că e cal… d… A-a-a!”…
*
Leo BUTNARU (născut la 5 ianuarie 1949, comuna Negureni, jud. Orhci) este licențiat în jurnalistică și filologie al Universității de Stat din Chișinău (1967-1972). A activat în presa periodică, de la redactor la redactor- șef: „Tinerimea Moldovei”, „Literatura și arta”, „Moldova”. A deținut funcțiile de vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1990-1993) și Președinte al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România (1997-2005). A debutat cu placheta de versuri Aripa în lumină (1976), urmată de alte peste patruzeci de volume de poezie, proză, eseuri, interviuri și traduceri apărute la edituri din Chișinău, Iași, București, Alba lulia, Cluj, Timișoara, Nădlac, Madrid, precum și antologiile: Iluzia necesară (Ed. Eminescu, 1998); Altul, același (Ed. Litera Internațional, 2003); în caz de pericol (Ed. Junimea, 2004) și câteva cărți pentru copii. Preocupat de avangardismul european și cel rus, a tradus cărți de Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionâh, Igor Bahterev, Ian Satimovski, Ghennadi Ayghi, Veaceslav Kuprianov. A elaborat antologia de poezie universală, precum și antologia Avangarda rusă. A fost distins cu mai multe Premii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1998) și Premiul Național al Republicii Moldova (2002).

DANIEL DRĂGAN

Fantoma

O ploaie fierbinte îl izbește în piept. în pântece. în picioare. Voia să cadă și nu cădea. Trupul ar fi vrut să se prăbușească pe zăpada înghețată din curtea cazărmii, să se reazime de un zid sau de pământul de sub el și nu se putea sprijinii de nimic. De nicăieri nu-1 susținea nimic și totuși nu cădea. „Ce faceți, măi copii?” Atât apucase să bâiguie și mai voia să le spună să nu tragă. Trebuia să-i prevină că vor fi judecați de Tribunalul Suprem, de Marea Adunare, de istorie. Dar n-a mai apucat să pronunțe cuvântul acela care mereu îi da fiori plăcuți și care acum nu-1 mai înfiora nicicum. Cuvântul istorie în care intraseră glorioși Decebal al lui Scorilo din Orăștie, Vlad, fiul Dracului, Tudor din Vladimiri, Mihai, fiul cârciumăresei Teodora din Târgul cu Floci și încă alții și alții, înghesuiți în cuvântul istorie ca într-un sac burdușit. „Nu trageți, copii!” ar fi vrut să le strige, dar ei îl priveau cu o spaimă teribilă, zeci de ochi bulbucați ieșind din orbite, mii de ochi, milioane de ochi, zeci de milioane de ochi îl priveau speriați și copiii au tras. Dar poate că armele lor s-au descărcat singure, n-au mai putut răbda, au vrut să scape de focul din ele și s-au slobozit. O ploaie fierbinte l-a izbit în piept, în pântece, în picioare și ar fi trebuit să cadă, să se prăbușească, dar nu cădea. S-a dus mai întâi către ei, către tinerii care făcuseră zid în calea lui, s-a dus să le vorbească, să le spună ceva deși nu știa ce. Situația asta nu fusese inclusă-n agendă. Nu se pregătise nicicum. Nu știa din ce regiment sunt, cine i-a convocat, la ordinul cui? El a pășit spre ei și a văzut cum joacă o frică imensă pe chipurile lor tinere. A străbătut cei zece pași până la copiii-soldați care lăsau jos armele încinse de apriga lor lucrare și armele sfârâiau în zăpada cu care pământul era acoperit. Plutea în aer o boare necunoscută, era ceva straniu în curtea cazărmii, în clădirile care o înconjurau, casele se legănau abia perceptibil și se unduiau deformându-se ca mișcate de valuri în oglinda unui lac. Nu mai știa dacă e noapte sau zi, dacă e iarnă sau vară. Zăpada înghețase. El nu simțea frig și, când observă ca nu mai are senzații, că simțurile sale s-au lenevit ar fi trebuit să fie cuprins de frică dar nici frică nu mai avea. Ea căzuse ca o lespede peste el în sala cu pereții vopsiți în verde cazon, cu motorină pe dușumea, cu mese strâmbe din pefeleu, la care ședeau ei, trădătorii, sperjurii privindu-1 absenți, unii făcându-se că iau notițe, alții confecționând jucărioare din hârtie ca și când așteptau răbdători să se întâmple ceva comun, ceva banal, ceva ce se întâmplă în fiecare zi. Atunci a simțit frica apăsându-1 ca un tavan de granit prăbușit peste el, pe creștet, pe umeri, turtindu-1 sub o povară imensă. Era ursul. Ursul care se aruncase pe el. Ursul pe care îl purtase în spate de veacuri întregi. Și cozile Iui de topor. Lașii! Sperjurii! Cum au putut să se prefacă atâția ani? Citise pe chipurile lor ipocrizia, ura contra lui, ură ascunsă bine o jumătate de veac, ascunsă în cusăturile hainelor, în cutele inimilor lor ticăloșite, ură blindată cu declarații sforăitoare, cu jurăminte de credință, cu cadouri, lingușeli, aplauze și pupături, cu temenele și tămâieri. Acum își pregăteau colții să muște mâna care i-a hrănit. Instinctul lui de copil al uliței prăfuite îi spunea că trădarea nu are grade de comparație. Când este, este! Totală, definitivă, ucigătoare. De la această bandă de sperjuri se putea aștepta la orice. Gura i se uscase. Glicemia era la pământ. Corpii cetonici tropăiau prin artere, se îmbulzeau spre bulbul rahidian, mâinile tremurau, o slăbiciune periculoasă îl împuțina și vocea devenise uscată, străină. Apoi l-au înșfăcat soldații să-i lege mâinile cu o sfoară jalnică, o sfoară de cânepă, strângându-1 zdravăn de încheieturi. Afară l-a izbit aerul rece de decembrie.
Pe cer nu trecea nici un nor, nici o pasăre nu zbura și de nicăieri nu venea un semn de salvare. Ploaia aceea de foc nici nu și-o mai amintește, a fost ca o pală de vânt, ceva repede trecător, ca lumina unui bliț fotografic.
înaintase încet, foarte încet. Soldații, – copiii, cum le spunea el – nu se trăgeau la o parte din calea lui și nici nu-1 înconjurau cu respectul cuvenit, încremeniseră cu ochii holbați spre peretele ciuruit de gloanțele automatelor, spre băltoaca de sânge care se lățea sub două trupuri fleșcăite pe zăpada Crăciunului. Copiii aceia păreau stane de piatră cu gurile schimonosite de parcă ar fi înghițit o băutură amară, sau niscaiva șerpi, animale grețoase, broaște sau lilieci. El nici nu-și dă seama când și cum a trecut dincolo de ei. S-a pomenit doar că șirul cu alinierea lui precară a rămas în urmă. Merge înainte, bucuros că nimic nu-1 mai ține pe loc. Mâinile nu-i mai sunt legate cu sfoară. Nu mai are mâini și nu le simte lipsa. E slobod. Slobod și liber de orice constrângere. Și singur. Slobod și singur. Vrea să tragă aer în piept. Dar pieptul nu mai există. Nu mai are piept. Și nici ea nu mai e lângă el. Nu-i mai aude șoaptele șuierate: „Nicule, ăla te sapă. Fii atent, ne-au pus gând rău, vor să ne lichideze”. Și i-au lichidat. Și pe ea și pe el. Se gândea acum fără o ură prea mare la ucigașii săi. în fond, nici nu avea o prea mare suferință. Gândea că, dacă l-au lichidat pe el, treacă-meargă, dar ei vor să lichideze România. Și asta nu le-o putea ierta. Va trebui să examineze situația. Să facă un plan
Dar Leana nu era nicăieri. Cum dispăruse? Unde s-a dus? încearcă să-și adune gândurile și să afle ce s-a întâmplat. își amintește degetele lungi, albe-vineții, cadaverice ale generalului șchiop. Răsuceau foi de hârtie, confecționând corăbioare. Bărbosul, de unde o mai fi apărut și el, își freca ochelarii dar n-a ridicat odată privirea spre acuzați, ca și când s-ar fi temut să nu i se tulbure bărbăția. Ce-au zis și ce-au făcut? Gândul i se întunecă. Unde mă aflu? Parcă aude glasul ei: „Nicule, ăștia ne-au ciuruit”. Și nici acum nu simte nimic. Frica pe care o încercase în sala cu motorină pe jos nu mai era. O învinsese. O alungase. Cum putuse el să învingă frica? Poate că Leana lui avea dreptate. Ne-au ciuruit? precis ne-au ciuruit! E fapta ursului! E laba lui grea, ar fi vrut să spună și nu avea cui. N-avea cui să împărtășească o temere, n-avea cu cine să schimbe o vorbă, un gând. Gândea singur. Vorbea singur. Asta vine de la lalta. Și de la Malta. S-au înțeles tâlharii să-l doboare. A trăit cu povara ursului în spate tot timpul. îi simțea în ceafă respirația de animal violent. Nu l-a sfâșiat până acum de frica celorlalți, a rechinilor occidentali, a șacalilor de peste ocean. Dar a stat mereu în spatele lui, cu ghearele înfipte în suman. înăbușindu-1 cu mirosurile lui de fiară sălbatecă. A stat răbdător ursul dar în Malta, pe vaporul acela nenorocit a primit dezlegare. Și ce se temea de mult că se va produce s-a produs. L-au încolțit puradeii fiarei, jigodiile cu piciorul în ghips. Asupra lui s-au năpustit asmuțite poterele agenturilor, falșii turiști, falșii vizitatori, kaghebiștii cu pistoale în portbagaj, drojdia socială a Timișoarei și Bucureștilor, paraziții și țopârlanii, hoții și huliganii cu zecile, cu sutele, cu miile. Nu mai era scăpare. Nicăieri. Elicopterul bâzâia amețit în văzduh și niciunde nu mai găsea loc să se așeze. A dormit, cu Leana lui, într-o claie cu fân, tresărind la fiecare zgomot produs de păsările nocturne, de gâze și de furnici. Nu era ca-n patul de la Snagov, sau de la Neptun, de la Valea Viilor, de la Via Văilor, ca în atâtea zeci și zeci văi și vii, sute de paturi, risipite darnic prin țară, la munte, la mare, sub coclauri de deal, în miez de codru, prin toate județele patriei care acum nu-i mai foloseau la nimic. Și-au venit apoi copiii îmbrăcați în haine militare. El le-ar fi putut fi bunic și ei i-ar fi putut fi nepoți. I-au legat mâinile cu sfoară și i-au ciuruit, pe el și pe Leana lui, într-o curte dosnică, între clădiri
lugubre, sub un crâmpei de cer peste care nici păsările nu mai cutezau să zboare. Așa se face că frica a murit în trupul lui. El a rămas fără frică. Și fără trup. Sentimentul de teamă, de spaimă, de groază l-a părăsit în clipa când viața lui s-a dus. Ne-au ciuruit! Nu mai este nici o îndoială. Așa se face că frica a dispărut. A rămas fără frică. Dar și fără curaj. Curajul încă n-a apărut. Dar trebuie să vină. Va veni! Oare? Atunci la ce ar mai dispărea frica dacă locul ei nu I-ar lua imediat curajul? In natură nu există vid. Vidul e o noțiune didactică. Trupul dispare. Frica dispare. Viața dispare. Ce vine-n locul lor?
Unde se duce viața când pleacă de la om? Se duce pe gârlă, se scurge spre undeva, nimeni nu știe unde.
își imagina viața ca o corăbioară de hârtie, ca o coajă de nucă, o frunză uscată, furată de val și dusă la nicăieri. Doar viața voievozilor, a oamenilor mari trece în istorie. Acolo unde s-au dus Decebal al lui Scorilo din Orăștie, Vlad al Dracului, Mihai, băiatul din flori al Teodorei, hangița deochiată din Târgul cu Floci, cel descăpățânat pe Câmpia Turzii sau Tudor din Vladimiri, vătaf la Cloșani, omul Eteriei, cel căsăpit și aruncat în fântână chiar de eteriștii cărora le jurase credință. Toți au fost mari. Plini de merite. Și de păcate. Ar trebui să-i vadă și nu-i vede nicăieri. Nici Brâncoveanu, nici Petru Cercel, nici chiar Mareșalul nu se arată. îi caută pe voievozi, pe eroi. Umblă prin câmpuri pustiite de Crivăț, trece prin mlaștini înghețate, urcă dealuri, coboară văi. într-un miez de pădure aude urlet de lup. încremenește cu o spaimă rece. Urletul se repetă. Și iată-i! Ochii le sclipesc în noaptea pădurii, printre crengile dezvelite ale tufelor desfrunzite. Sunt doi. Patru. Cinci. Lupii! Spaima de lup i-a frisonat copilăria, dar până acum nu văzuse ochi de jivină, nici chiar la vânătorile prezidențiale. Cu lupii nu avusese niciodată de-a face. Acum va’ avea. Mă vor ucide! Abia așteaptă să mă sfâșie, colții lor de fiară lucesc în întunecimea codrului. I-ar trebui acum carabina aceea teribilă pe care niciodată nu a luat-o Ia vânătoare, carabina primită de la Gadafi. Treizeci de focuri pe secundă. I-ar face praf. Chiar și un copac poți reteza cu carabina. Dar nu e la el. De-ar fi, n-ar mai tremura acum ca varga. Primul face un pas. Al doilea îl urmează. Unul după altul, cei cinci lupi pornesc către el. Calcă rar, răbdători, ca și când ar ști bine că prada e sigură. Ce să fac? Ce să fac? Leana nu e aici, să-1 audă, să-i dea un sfat. Ce să fac? Știe că lupii se tem de foc și se îmblânzesc cu cântece. Foc, de unde? Cântece, cum ? Nu-și amintește acum decât de o romanță obosită pe care o cânta Gică Petrescu. Dar nici cuvintele nu le mai știe. începe să cânte scornind vocabule caraghioase, răcnește cât poate dar nu prea poate. Gâtul nu-1 ajută deloc și lupii vin. Simt tot mai aproape. Se prefac că nici nu-1 zăresc, privesc în alte părți ca și când prada asta sigură nici nu i-ar interesa. Sunt acum la un singur pas. Dihania din fruntea haitei se oprește. întinde gâtul, ridică botul în sus și slobozește un urlet lugubru. El vrea să facă un pas înapoi, vrea să fugă dar e țintuit locului și lupul vine. Acum se va arunca pe el. La beregată, acolo atacă lupul. Dar lupul trece. Trece pe lângă el sau prin el sau pe sub el, se duce, cu ceilalți ai lui trece nepăsător dincolo, în spatele său și dispar toți în umbra dușmană a pădurii.
Ce-am căutat aici? Nici el nu știe ce-a căutat. Vroia să întâlnească voievozii. Ar trebui să-i găsească, să se întâlnească cu ei. Să-i vadă, să-i întrebe, să afle. Știe că ei sunt aici, în istoria asta încețoșată, dar nu-i găsește. S-au ascuns? El a venit la ei și’ ei nu apar de nicăieri? Nimeni nu-1 întâmpină? Nimeni nu-i zice nici măcar omule, bine-ai venit! Chiar dacă el n-a venit prea bine. Nici ei n-au călătorit spre nemurire duși cu covorul fermecat. Și-au făcut trecerea violentă, trecere de cuțit, de otravă, de glonț. Dar au trecut. Și sunt aici. Unde? O caută și pe ea, pe Leana lui. Nici ea nu e de găsit. Și-o amintește vag. De ce vag? Pentru că totul e difuz acum. Locurile pe care le străbate sunt prăfuite cu o ceață tăcută, rece, străină, o ceață în care simte gustul de sulf, o aromă înțepătoare, altfel decât ceața din munții Gurghiului, cu miros de rășină și ozon curat, de-ți înfiora plămânii când mergeai la vânătoare de mistreți și de urși, da, urși! încă înainte de răsăritul soarelui, când piesele mari, flămânde, căutându-și hrana vin direct în bătaia puștii. încearcă să-și amintească larma gonacilor, cornul de vânătoare, pocnetele surde care plezneau în adâncul codrului dar nici un sunet nu-i apare în memorie de parcă și memoria a asurzit, s-a împuținat ca o păstaie seacă.
Simte că începe să uite, nu mai știe cine era în sala vopsită cu verde cazon, a uitat privirea neagră a procurorului care striga la el „Teroriștii tăi au ucis șaizeci de mii de oameni. Te-acuz de genocid”. Dobitocul! Nici de judecător nu-și mai aduce aminte. Dar n-o poate uita pe Leana și nici clipele frumoase petrecute împreună în piața Tien An Men, la SuGung sau pe marele stadion când sute de mii de oameni, ca furnicuțele alcătuiau din trupurile lor mici și vioaie chipul Marelui Cârmaci. Era o zi cu soare mult și culorile străluceau în lumină, muzici pentatonice se ridicau din instrumentele cu trei coarde și din piepturile multor regimente de trupeți, din milioane și milioane de piepturi eroice, piepturi din China de Nord, din China de Sud, din China de Est, din China de Vest. Toate spre slava Marelui Cârmaci. Toate spre ofticarea dușmanilor săi. Să le sece rânza dușmanilor săi! Savanta avea lacrimi de admirație în ochii cenușii: „Asta aș vrea și pentru tine, Nicule dragă, tu meriți mult mai mult, meriți soarele și cerul tot!” Nicu a zâmbit stânjenit, avea în spate ursul și nu știa cum să-și ușureze povara. Dacă ar reuși să-1 aducă pe Nixon în China, să se-nțeleagă cu tovarășul Mao, ursul din spatele său ar mai avea și altceva de lucru și musai va slăbi din strânsoare. „Când ne-ntoarcem acasă…” dar tocmai atunci s-a
umplut cerul de porumbeii. Cu fâlfâirea aripilor albe, scriau pe bolta albastră numele conducătorului iubit și alte cântece de slavă au umplut văzduhul, devenit prea mic pentru atâta iubire, pentru atâta devotament și entuziasm revoluționar. Dragonii preistorici cu șapte capete și limbi de flacără au ieșit de sub pământ, încolăcindu-și cozile și limbile de foc verde și purpuriu, scriind cu trupurile lor paleolitice cuvinte de dragoste și devotament nemărginit. Tunurile bubuiau melodii pentatonale și soarele desfăcea jerbe strălucitoare scriind imnuri de slavă. Și în acea desfătare de sunete și culori, în beția aceia cosmică antrenată cu strigătele unor forțe telurice, în isteria entuziasmului, ea l-a întrebat dacă-i place și el a zis da.
Ce departe sunt toate! Câtă ceață se așează pe ochii lui acum. Trece pe o stradă micuță, cu casele ghemuite una în alta, case mici, scunde, fără etaj. Unele au ferestrele așa de jos că ai putea privi înăuntru dacă geamurile n-ar fi acoperite cu pânze, cu cartoane sau chiar cu hârtie de ziar. începe să privească interiorul modestelor locuințe. Oamenii nici nu-1 observă, nu-1 bagă în seamă. Privesc la televizor un film de război, un film cu tancuri și tunuri, cu explozii incendiare în Muzeul de Artă, cu bătălii motorizate în Piața Palatului, cu soldați arși de vii, cu oameni aruncați în crematoriu. Scrumul lor se sparge și se risipește-n văzduh. Duhoarea de carne arsă trece prin ecran, provocându-i o greață în adâncul neființei sale. Este și steagul patriei acolo, sfârtecat, cu o gaură urâtă la mijloc, parcă un duh rău ar fi vrut să scoată capul pe acolo și să îi râdă-n nas. Când s-a turnat acest film? Cine i-a dat aprobare? Cine l-a vizionat? Nimeni nu sărea să-i răspundă. întrebările lui rămâneau fără nici un răspuns. Ticăloșii! Și o supărare legitimă îl făcea să se încordeze ca un arc. Cum și-au permis? Le-am spus de mii de ori că arta are o singură menire, una singură: să-1 învețe pe om să pășească spre comunism. Să-1 ducă la comunism. Chiar dacă el nu știe. Chiar dacă el nu vrea. Să-1 ducă acolo că e mai bine pentru el și pentru noi toți. Acum uite ce porcării le fată mințile lor bolnave, uite ce porcării pun pe ecrane. Și uite pe ce cheltuiesc ei pelicula, uite ce mizerie de filme fac! Va trebui să iau măsuri severe. Cele mai severe măsuri. Nu se mai poate așa!
Pe o uliță strâmtă, câțiva bărbați cu figuri ponosite descarcă baloți de paie dintr-un camion imens. încearcă să audă cuvintele lor, să afle ce-și spun, ce cară, ce descarcă, ce intenții au și pentru cine lucrează. Ar vrea să-i întrebe ceva și nu știe ce, nu poate compune o frază, o întrebare, nimic. Nici glasul nu-1 ajută pentru că nu mai are glas, uitase că a pierdut totul, și glasul, desigur.
Nu vede nicăieri edificiile. Marile construcții care au făcut fala epocii sale. Nu se văd nicăieri. De parcă și ele ar fi căzut răpuse sub ploaia de foc din curtea cazărmii târgoviștene. O ceață tulbure acoperă totul și oamenii pe care-i întâlnește vorbesc parcă altă limbă, o limbă străină, care nu seamănă cu nici o limbă auzită de el, un grai cu fonuri necunoscute ca un ciripit de pasăre mică, îi amintește de o bandă de magnetofon pusă invers și i se pare straniu că sunetele alea ciudate ar avea înțeles, că oamenii pricep limba aceea, se poartă de parcă între ei din Scorniceștii copilăriei sale. Toți, sau mai toți aveau atingere cu talpa țării și, la urma urmei, întâlnirea lui cu voievozii nu era musai să se producă într-un palat, deși onorurile și gărzile de onoare au și ele rostul lor, pe pământ și în cer. Palate încă nu văzuse, poate nici nu mai sunt palate Era posibil ca cei căutați să locuiască și ei tot așa, asemeni celor ce jucau șeptică, trăgeau mâța de coadă sau curățau cartofi. N-ar fi exclus să dea nas în nas cu Brâncoveanu prin cine știe ce
apartament de om al muncii. Să-l găsească adică reparându-și izmenele sau jucând table cu vecinul de la scara B. Oare atât de ingrată să fie cu oamenii de stat eternitatea? Trece pragul și
vrea să închidă ușa. Un gest reflex. Aude un sunet straniu.
Ce este? De unde vine? Ușa nu i se închide. Când încearcă să o închidă ea se deschide singură din nou, scoțând acel sunet ciudat, un mieunat de pisică
mecanică, ceva ca sunetul pe care l-ar scoate un arcuș bine dat cu sacâz dacă ar fi frecat pe bucile unei femei de sticlă. El nu văzuse niciodată o femeie de sticlă. Nici cu arcușul nu se jucase în copilăria lui și poate că tocmai acesta e motivul pentru care acum i se oferea un concert cu sunete atonale. începu să exerseze la acel instrument de mieunat și i se păru că nu sună chiar așa de rău. Avea față de muzică și față de arte în general un complex și o frustrare veche. Era gelos pe toți cei care primeau aplauze. De ce trebuie să fie aplaudați? Că au cântat? Este obligația lor de serviciu. Adică femeia care mătură scara trebuie aplaudată? Cârnățarul care face cârnați trebuie aplaudat? Fiecare își face datoria. Dacă nu și-o face, este dat afară. Dacă și-o îndeplinește, primesc retribuție și atât. E destul. Altfel ajungem să aplaudăm găina care face ouă și vaca pentru că dă lapte. S-a enervat și enervarea nu este bună. Urcă tensiunea și glicemia o ia în sus. Trebuie să coboare la judecăți mai blânde. Nu poți să interzici prostimii să aplaude. Că de aplauze tu însuți ai nevoie și palmele neantrenate nu sunt la fel de productive ca cele exersate zi de zi. Așa că vrând-nevrând tolera aplauzele, dar gelozia mușca din el ca un vierme perfid. Era sigur că el ar fi putut cânta tot așa de bine ca Fărâmiță Lambru. Sau chiar mai bine. Neșansa lui era că nu avea timp să răsfoiască partiturile cum celălalt avea. Și pictură ar fi putut să facă. Mai bună decât Sabin Bălașa. Dar tot așa, nu avea timp să mestece-n vopsele. Timpul lui era dăruit unei cauze nobile. Nu și-l putea irosi printre pensule și culori. Acum ascultă cu atenție și chiar cu o admirație candidă sunetele scoase de ușa închisă-deschisă, observând pe bună dreptate că sunetele nu sunt toate la fel. Unele mai scurte, altele mai lungi. După cum se mișcă ușa de repede. Și tot așa, sunt mai înalte sau mai joase. Asta e muzica! Descoperirea aceasta îl înviorează și îi dă un tonus mai bun, o nouă poftă de viață. Viață? Care viață? De unde
viață? Renunță la muzică. Încearcă din nou să închidă ușa. E în zadar. Se lasă și de asta păgubaș, în prima încăpere e o dezordine de parcă ar fi trecut tătarii. Mobile răsturnate, vase sparte, pereții murdăriți, sertarele deschise și toate fleacurile dinăuntru aruncate pe linoleum, pernele cu fulgii împrăștiați… Ușa băii îl așteaptă deschisă. Intră. Vrea să se vadă-n oglindă. De mult nu s-a mai văzut. A și uitat de când. Dar în oglindă nu este
nimic. Oglinda e oarbă. Nu-l vede. Și o altă frică îl spintecă, da, cu mine s-a întâmplat ceva. Simțise mai demult că se întâmplă și că s-a-ntâmplat ceva, dar repede uită de situația specială în care se află și ceva din cel de odinioară se ridica în el îndemnându-l să poruncească precum altă dată și el poruncea. Cui? Ieșind din baie văzu linoleumul sfâșiat și pete de sânge. Da, sânge. Aici s-a întâmplat ceva! Privește spre camera următoare. Același dezastru. Dar și un cadavru. Chiar două. Un bătrân hăcuit. Trupul lui e o rană. Și o bătrână cu capul pleznit, moartă, biata de ea, din prima lovitură. Cea care plecase din ființa lui fără trup, spaima, se întoarce și îl cuprinde cu degete reci. O ia la fugă pe străzi, trece peste o miriște, printr-o crivină, peste o carieră de balast și ajunge la o apă învolburată, cu gheața ruptă la mal. Ialomiția! Asta Ialomița ar trebui să fie. A umblat așa, poate o zi, poate cinci, poate un an sau doi. A trecut peste dune de nisip sau peste întinderi cu stuf, cu mocirlă în care s-ar fi putut scufunda definitiv dacă n-ar fi fost înzestrat cu puterea trecerii libere dintr-un mediu în altul. Decât timp hălăduiește așa dintr-o parte în alta a lumii? Nu avea simțul zilelor. Timpul era același, uniform, ca apa care curge și ziua și noaptea, și marți și miercuri la fel. O lentoare cenușie îi însoțește mersul și, după o vreme, – câtă vreme? – începe să simtă durerea. O simte dar nu știe ce-l doare. Carnea, oasele? N-are carne, n-are oase. Dar ce are? Nu are nimic. Îl doare nimicul. Să-1 doară nimicul? Nimicul
nu doare, el este nimic. Și totuși, durerea, sau ceva asemănător cu durerea umblă slobod prin el ca un vin rău, ca o beție tristă. Umblă durerea prin el pentru că nu se văd nicăieri voievozii. Nici ea. De ea nu-i fusese dor niciodată. Dar acum ar fi vrut să fie cu el, așa cum era ea, cicălitoare, acră, pornită mereu să spună ceva rău de cineva, să toarne sau să blesteme. Chiar și la Londra, unde sute de ziariști priveau uimiți cum ei doi, conducătorii unui stat comunist primeau onorul gărzii regale și se urcau trăsura reginei, Leana lui era în culmea nemulțumirii. Treceau pe lângă Westminster, pe lângă London Eve și Palatul Parlamentului, salutați de pietonii londonezi și ea nu vedea nimic. „Uite, Nicule, uite! Caleașca asta nici nu este de aur curat, e poleită. Și are și fier, și piele, uite ici. Zi-i să oprească. Eu mă dau jos!”. El a prins-o de braț și a strâns-o tare, făcându-o să așeze. Dezamăgirea ei era imensă, ca și când Elisabeta o înșelase, o trăsese în piept. Caleașca regală nu era cu
totul și cu totul din aur, ca în basmele copilăriei, singurele sale lecturi care au frisonat-o cândva. Continua să bombăne cu buzele strânse, cu mâinile-ncleștate pe poșeta ei albă din piele de urs polar. „Veto, Veto, mă păcăliși. Mie îmi dăduși o cioaclă vopsită și trăsura de aur o ținuși ascunsă în șopron să te dai numai tu cu ea. Lasă că vii tu la mine! Am să te plimb cu o droșcă de căruță cu coviltir. Cu coviltir de papură să nu vezi în jurul tău nimic, nici frumoasele cartiere muncitorești, nici clădirea Comitetului Central, nimic. Sau cu un
tramvai hodorogit am să te plimb, să te scoată din minți, Vetuțo dragă, așa cum mă scoseși tu pe mine cu rabla ta poleită. Stați-ar în gât!”. Fantoma își amintește. Și îngăduitoare, lasă să-i cadă un zâmbet. Dar nimeni nu este acolo să-l vadă.

Distribuie: