Ora de muzică 69
După uzanța fiecărei scrieri, datez, copiez titlul și numărul de la precedenta răbufnire de cuvânt, schimb numărul cu consecutivul, pun un punct și…
Am fredonat All This Time în minte și răsfoindu-l pe Hugh Padgham cu intenție de scormonire la trecut, am dat de Phill Collins, unul dintre celebrii muzicieni pe care Hugh i-a păstorit în studio, și așa cum năvălește când și când Mad About You a lui Sting și nu-mi dă pace, am trecut la audiție subită de Invisible Touch, o altă piesă de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Și cum piesa a fost de top, Hugh a reușit să-și treacă în palmares un Brit Award pentru albumul al cărui nume este împrumutat de la aceasta. Doar că nu este singurul premiu obținut. Grammy Award i s-a decernat pentru patru categorii: Albumul anului, producătorul anului, înregistrarea anului și Engineered Album. În ordinea amintită, primele trei sunt îi sunt decernate alături de Collins pentru No Jacket Required și Another Day in Paradise, ultimul, cel netradus din engleză, este vorba de ingineria de album, în parteneriat cu Sting pentru materialul discografic ce i-a succedat lui The Soul Cages. Deci și cu Sting. Nominalizări la premii au fost destule având în prim plan cei doi mari artiști, Phil și Sting, dar și Police pentru Synchronicity.
De ce un astfel de om ajunge să fie fascinat de lumea muzicală? Este simplu. În ciuda unei educații școlare în spiritul religiei ortodoxe, Hugh a aplecat urechile spre muzica mai puțin ortodoxă pe alocuri a lui Elton John, mai exact la albumul Tumbleweed Connection. De la operator de casetă la inginer asistent, apoi la inginer de sunet cu normă întreagă și în final la producție. Cei cu care are colaborări ,,lungi” sunt tot cei din urmă, cei cărora le vom adăuga un Peter Gabriel și un Genesis. Așa închid iarăși un cerc. Dacă l-am ignorat atunci, la prezentarea lui Yes, azi vin să vă spun că și lor le-a fost de folos pentru discul Drama. Numele asistate la pupitru sunt mai mult decât importante. Bee Gees, Sheryl Crow, Frank Zappa, Suzanne Vega, Paul McCartney, Mike and the Mecanics, David Bowie.
Succesul său ca om de studio se datorează unei invenții proprii: un altfel de sunet de tobă. Pentru cei ce nu știu, Padgham a fost primul care a folosit tobele cu un tip de compresie și limitare care reducea zgomotul de după atacarea unui element de percuție la zero. Numele generic dat acestui aranjament este Gated Drums. Engleza este o limbă ciudată din punctul meu de vedere fiindcă a alăturat cuvintele nefiresc sau traduse în română ar suna cam ca nuca în perete. În cazul lui Gated, conversia în modul nostru de exprimare se face în doi pași: poartă și oprire sau stopare. Așadar inovația lui Padgham asta face, oprește sunetul de tobă după ce a fost emis, după câțiva parametri, pentru a elimina din zgomotul de fond pe care îl produce fiecare element în parte. Mai pe înțelesul muritorilor de rând mecanismul funcționează așa: după ce semnalul audio atinge un prag minim fixat din aparatura prin care trece microfonul, acesta este tăiat brusc ca și cum i-ar închide cineva volumul.
Toba este coșmarul tuturor sunetiștilor, de aceea aranjamentul ei este printre cele mai complicate, mai migăloase și mai solicitante în timp. Dacă nu există un Preset, reglajele pot dura până la două ore. În aer liber ai parte de un anumit tip de aranjament al volumelor și frecvențelor, în săli altul, iar în studio e și mai și, mai ales dacă tragi cu multe microfoane deodată. Pentru a capta semnalele până în cel mai fin și mic grad, microfoanele de studio sunt speciale și alimentate cu 48 de volți. În orice colț ai produce un zgomot sau sunet, acesta este captat cu acuitate maximă. Pentru înlăturare, s-a creat un dispozitiv separat numit Noise Gate, o poartă de zgomot, a cărui funcționalitate am descris-o în urmă. Prima dată când Padgham a folosit această metodă de întrerupere a semnalelor nefolositoare și producătoare de haos auditiv, a fost la înregistrările piesei In the Air Tonight a lui Collins și a devenit șablon pentru toate viitoarele sunete de tobă din genul pop.
