Propoziții pretențioase – Angaria
Noroc că a tras Cristi de-a valma. Fără să aștepte, fără să mă consulte. Că pusesem pe hârtie și hârtia a mințit.
Am mai pus o dată zece metri. Cifrele și numerele fiecărui tronson unele sub altele, împreunate câte două, apoi, iar împerecheate, ca la final să iasă 88 de metri, în loc de 78. Și ei mulți când imprecizia e lăsată să acționeze în voie. „Mă amăgiși, număr bezmetic!” Dar răul a fost în binele nostru. Nu în prima zi. Am decis să dăm ocol casei dinspre dreapta. Tronsonul buclucaș, din spate, s-a lăsat greu adus la conformitate. L-am despicat în două părți inegale, până la culmea acoperișului bătrânei mame – a cui, n-am întrebat -, o prelungire a casei principale, într-o apă pe mai tot cuprinsul, flancat în dreapta de un triunghi abrupt spre zidul locuinței și înmuiat spre capătul stâng. Acolo, în vârful „versantului”, am tăiat fără milă tronsonul lungit la 10 metri, cu gând de „căpăcire” – de la capac -, însă m-am trezit nevoit să reunesc părțile ciopârțite, cu oarecare permisiune a câtorva cârlige. Nu tocmai estetică nada, însă suficient de bine priviștite părțile jgheaburilor, cât să nu picure nici dacă n-ar fost lipite cu cositor, până a ajunge a se ancrasa natural. Un ștuț în extremitatea stângă, holțsuruburi în clemele cârligelor și…. La revedere, venim și mâine. O! Cristi și neglijența. Lipitura ștuțului a produs exact ce nu trebuie. Vărsarea păhărelului cu apă tare pe tablă. Găleata la îndemână – alt noroc -, apă de la robinet și ameliorare a petei. În ziua secundă ne-am continuat drumul. Cu gândul că 29 este numărul potrivit. Cel puțin până la dolia din față. Și a fost. În general, următorul tronson de nouă metri și ceva s-a arătat cuminte, cârligele păreau să fie pe măsură, dar nu înainte de a li se fasona curbura. Cu ajutorul a două guri de lup – asta fiindcă par chiar ca un „plisc” căscat, gata să muște -, înfipte în platbanda „desfigurată”, una de sprijin, cealaltă de acționat întru îndoire sau dezdoire, după caz. Cu forță multă – deh, nu îndoiam tijele unor anemone -, cu grija echilibrului permanent – scările încăpeau și nu încăpeau pe gangul trapezoidal, încât din cele 12 cârlige, patru erau abordabile doar de pe gard. Din plăci de beton, nu tocmai bine fixate în canelurile stâlpilor. La dolie…. Prăpădul. Văzusem de la început, de la măsurătoare. Jgheaburile de plastic amplasate după putință de proprietar stăteau unul peste altul, ce era dedesubt nu dezvăluia ceea ce am descoperit după demontare. Adică sub șorț se găseau doi lanți. Unul la cinci centimetri de margine, iar sub șorț, dar la distanță de o grosime de lanț, încă unul. În cele două zone dolinare și după colț am schimbat toate cârligele, cât să scăpăm de marea grijă a nepotrivirii dimensiunilor. N-am scăpat totuși de marile imperfecțiuni ale acoperișului. Ce ne-au mâncat iarăși vreo două ore din timpul de lucru. Și-am înjurat colțul…. Și m-a suit și m-a coborât de 30 de ori. Pe puțin. Și-am înjurat toți dulgherii, toți tinichigiii, toți nebunii care mi-au pus răbdarea toată la grea încercare. Și-am vărsat anateme peste toată neștiința lor. Cum naiba să nu scoți lanții de fuseseră anterior sub țigle și chiar dacă sila și lipsa de conștiință i-au mânat să îi păstreze? De ce nu au bătut șorțul măcar de primul lanț? La capăt… altă „lucrătură fină”. O bucată de 1,2 metri ieșită nepermis cam 15 centimetri în afară, azvârlită gratuit în exterior. Inexplicabil. Am extras florăria, am cioplit prima scândură cât s-a putut. Am fixat jgheabul. Și cam atât am reușit în ziua aceea.
