Spații culturale nr. 14 (3)

MIRCEA DINUTZ

LECTORUL LA A DOUA STRIGARE

Ştiu prea puţine lucruri despre vecinul meu de peste Putna, Tudor Cicu, autorul a două volume de poezie, două de proză şi, iată, autorul a două “jurnale de lector”, pentru a îndrăzni o judecată de valoare cuprinzătoare şi fermă. Din acest motiv, mă voi limita la câteva observaţii oneste asupra celui de-al doilea volum de critică literară, “Asediul cuvintelor”, apărut la Editura Lorilav din Buzău, în cursul anului 2010. Tomul de faţă cuprinde nu mai puţin de 60 de cronici, ceea ce îl creditează ca un foarte harnic comentator de cărţi (de poezie, cele mai multe), dar îmi sugerează şi faptul că – probabil – nu a vrut să renunţe la (aproape) nimic din ce a publicat în ultimii doi ani de când a editat primul său volum de critică, “La temelia cetăţii” (2008). Al doilea lucru, ce se observă cu uşurinţă, este că scriitorii buzoieni (de la debutanţi la veterani) ocupă o poziţie privilegiată, după care urmează, cu prea puţine excepţii, condeierii din judeţele învecinate. Faptul în sine nu e condamnabil, dar nici nu e de dorit să continue aşa (recunosc, am făcut aceeaşi greşeală). Şansa criticului, care nu trăieşte în capitală, de a deveni vizibil/credibil creşte dacă are în atenţia sa scriitori din toate zonele ţării. Nu e o situaţie fastă să te afli prea aproape de autorii despre care scrii, din mai multe motive. Se creează astfel o interdependenţă păguboasă de ambele părţi.
Aşa îmi explic eu de ce m-au convins, mai degrabă, cronicile la cărţile lui Ovidiu Dunăreanu, Liviu Ioan Stoiciu, Şerban Codrin, Viorel Dinescu (de pildă), unde se simte mai relaxat, mai sigur pe sine. Observaţii pertinente găsim mai la fiecare pagină, dar acestea nu se “leagă”, de fiecare dată, într-o demonstraţie coerentă, nu devoalează o metodă critică, un mod personal de a citi cărţile. În cazul lui Arthur Porumboiu, apar evocările ce împing în plan secund judecăţile critice. În mai multe locuri apar, încă din primele paragrafe, citatele menite să dea greutate discursului propriu. Nu de puţine ori criticul cedează locul poetului în tentativa de a surprinde, cu mijloace specifice, esenţa unui text. Alteori se mobilizează în jurul unor motive, fără să insiste prea mult, dar – indiferent de procedee – demersul critic al lui Tudor Cicu se termină, cel mai adesea, într-o notă admirativ-comprehensivă, tonică şi optimistă. Un comentariu ca acela dedicat volumului Corneliei Ionescu Ciurumelea, “Un cântec de lebădă în labirint”, unde se arată surprinzător de riguros, pare să mă contrazică. Aici el indică “cele patru puncte cardinale” ale poeziei discutate, fără să exploateze textele în direcţia amintită, aşa cum ne-am fi aşteptat. Cu alte cuvinte, când ai zice că avem termenii unei demonstraţii curate, sobre şi responsabile, criticul-poet notează cu nonşalanţă că poemele “sunt pictate în aceleaşi margini zdrenţuite ale amărăciunii”, dar are luciditatea să numească defectele la vedere: cuvinte preţioase, finaluri ratate!… Şi asta tocmai când ajunsese la capătul “labirintului din Sine”!!
O informaţie interesantă (pentru comentator, dureroasă în plan uman) ne oferă acesta asupra genezei cărţii de poeme, “Arheopterix” (2008), ce poartă semnătura lui Ion Dumitru Dincă, una dintre personalităţile pregnante ale vieţii culturale buzoiene, atunci când notează că volumul a fost “scris la moartea mamei sale”. Se simte, în acest caz, că Tudor Cicu face o mai bună priză la poezia concitadinului său, venind cu observaţii viabile şi aprecieri întemeiate: “poet al sonurilor elegiace”, acesta are “revelaţia împlinirii rostului (său) pe pământ”. Dinamica interioară (foarte agitată) edifică un text pe măsura acestor combustii şi a unei tensiuni intelectuale evidente. Poetul, care a făcut un “legământ cu lumea”, “se interoghează şi se construieşte, îşi răspunde şi se alcătuieşte, imaginează şi brodează lumea sa interioară“, autentic punct de plecare pentru o îndoială creatoare: “ia formă de pasăre“, Arheopterix, “reazem şi martor în pustiul însingurării”.
O analiză temeinică, aplicată, întreprinde criticul, aflat într-un raport empatic, cu cele două texte fundamentale ale lui Şerban Codrin: ”Baladierul”, despre care spune că este “un cerc euclidian gândit cu amănunţime, ordonat”, unde “fiecare text se află la locul său” într-o arhitectură impecabilă şi “Testamentul din strada Nisipuri” (ediţia 2008), unde omul Virgil şi tovarăşii săi fac “o călătorie mântuitoare prin catacombele veacului de pomină” ce tocmai s-a terminat. În primul cerc (Infernul) poetul descoperă “eliberarea prin limbă”, adică prin discurs, singura armă de apărare într-o existenţă “respingătoare şi hidoasă”. În cercul următor (Purgatoriul) află că “adevărul a murit” într-o realitate în care “actorii principali manevrează sforile” şi ne dictează cursul vieţii. În sfârşit, în Paradis, imaginat în acelaşi plan cu primele două lumi condamnate la o progresivă golire de omenesc, sunt permise doar aplauzele şi preamăririle. Spune acelaşi creator în “Baladierul” că lumea asta, aşa cum ne-a fost dată, “îşi este – o tragedie, vers cu vers”.
Suficient de inspirat, deşi cu unele scăderi în planul expresiei critice, se dovedeşte criticul atunci când discută primele două apariţii editoriale ale lui Liviu Ioan Stoiciu sau poemele ialomiţeanului Nicolae Teoharie. În primul caz, vede în Cantonul 248 Ithaca noului Odiseu, aflat în ipostaza de etern pelerin între uimirile copilăriei şi revoltele adolescenţei, dar şi în aceea de „prestidigitator şi magician al cuvintelor”. În Nicolae Teoharie, poet abia limpezit, după mai multe căutări şi rătăciri, vede „un poet cu vocaţia epicului poematic” şi, în egală măsură, cu apetit pentru zona de mister a cotidianului. Aici (şi nu numai aici) Tudor Cicu nu face greşeala de a încerca să se pună pe sine în valoare, aşa cum se întâmplă în atâtea alte situaţii, când aproape că-şi uită menirea de a evalua şi delimita valoarea de nonvaloare, îmbătat de vraja rostirii şi rostuirii cuvintelor.
Mi-au atras atenţia – o spun fără vreo plăcere – câteva texte, mai degrabă necritice, cum ar fi acela despre Marin Ifrim, autor, la rându-i, al unor tentative similare cu ale lui Ion D. Dincă şi Tudor Cicu. Cartea discutată succint este „Despre autori şi cărţile lor” (nu e la prima abatere de acest gen) şi nu ascund faptul că îl prefer pe Marin Ifrim în ipostaza de poet. E ciudat să-i vezi, în volumul mai sus menţionat, pomeniţi (mai puţin discutaţi) “la grămadă” pe Liviu Ioan Stoiciu, Arthur Porumboiu, Florentin Popescu, Dumitru Pricop, Nicolae Dabija, Şerban Codrin cu… Girel Barbu, Vasile Buruiană, Gabriela Boboc sau Chris Cosmescu. Mai apoi, e evidentă sărăcia de limbaj, criza de idei în care intră criticul în momentele în care se forţează să fie amabil, cel puţin, cu confraţii săi. Astfel, Dumitru Pricop este “prinţul în poezie al Vrancei”, Florina Zaharia – “prinţesa poeziei de la malul Dunării”… Mai sunt de identificat niscaiva marchizi, duci ori, Doamne fereşte, vreo Majestate!! Despre aceeaşi Florina Zaharia, poetă merituoasă – nici vorbă – ne spune că “tot ce atinge autoarea se transformă în poezie”, ceea ce nu ne-ar deranja dacă n-am afla că şi Şerban Codrin, asemenea regelui Midas, transformă tot ce atinge în… poezie!!! Ceva mai departe aflăm că Ion Gheorghe ar fi (atenţie!) “poetul unic”. Orice poet autentic este “unic”, altfel nu se poate, dar, dacă a fost o tentativă de a găsi un echivalent sintagmei călinesciene: “poetul nepereche”, devine jenant!! Despre Gheorghe Ene ni se spune că ar fi “liderul de fapt şi de drept al generaţiei mele”, afirmaţie discutabilă atât în fond, cât şi în formă!! S-a referit cumva la zona literară a Buzăului?! Posibil, de ce nu, deşi nu înţelegem prea bine pentru care fapte de arme!
Mă mai întreb ce înţelege Tudor Cicu prin “generaţie”, pentru că e posibil să nu înţelegem acelaşi lucru. Pe ce argumente Ioan Groşan e trecut la poeţi?! De când Adrian Botez (bucovinean stabilit în Adjud-Vrancea de peste trei decenii) este… râmnicean?!! De asemenea, nu am cum să fiu de acord cu aprecierea acestuia conform căreia opul critic (să zicem!!) al lui Marin Ifrim ar fi “o carte care se impune spiritualităţii buzoiene”. Cu mai multă dreptate putem transfera această stimă poetului cu acelaşi nume.
Am scris despre aproape toate cărţile lui Ion Panait, l-am preţuit cum se cuvine, dar poetul vrâncean nu a scris haiku-uri pentru simplul motiv că nu ştia prea bine despre ce e vorba. “Vântul care se uită pe geam” este o carte ce conţine texte de scurtă respiraţie, cu o formă apropiată de cea a haiku-urilor japoneze, unele reuşite, altele nu, dar – în mod categoric – nu este o carte de haiku-uri!! Într-un entuziasm nejustificat (la această carte mă refer), Tudor Cicu produce şi câteva formulări nefericite (neadevărate şi prost alcătuite), de genul: Ion Panait (din nou, atenţie!!) “demonstrează că ceea ce afirmă este cu mult mai mult decât o meditaţie filozofică”!! Dumnezeule, ce anume?? Nu ne spuneţi şi nouă?! În altă parte vorbeşte despre “triumful cuvintelor aşezate până la sublimare”!! Este, pur şi simplu, o apreciere care-ţi taie respiraţia! Dacă până acum criticii, mult mai eficienţi în comparaţie cu astronomii, se grăbeau să descopere zeci, sute şi mii de universuri (lirice, evident), Tudor Cicu, mai modest, descoperă “galaxia poeziei lui Florea Miu”. Fostul meu coleg de facultate, teleormănean de origine, stabilit în Craiova, s-ar putea supăra că nu are şi el un univers…
“Asediul cuvintelor” e o carte inegală: cu bune şi rele, cu judecăţi bine cumpănite, demonstraţii credibile, formulări remarcabile, dar şi cu scăderi impardonabile. Greu de înţeles şi de acceptat este stilul ezitant, maniera aproximativă (neprofesionistă), cu care se apropie, în unele cazuri, de autori şi de opere, de parcă n-ar şti de unde să înceapă, pentru că de terminat, ştie sigur!! Elogiile şi tonul prea îngăduitor, fraza inflamată de admiraţie atenuează orice asperitate critică apărută, câteodată, din nebăgare de seamă!! Supărător de des întâlnim formulări de genul: “are ceva din…”, „în felul lui…”, „ca şi cum…”, „aproape de…”,
„se pare…”, „s-ar părea că…”, cu oaze lirice ce nu fac întotdeauna bine textului critic. Nu vreau să spun că Tudor Cicu ar fi un neavenit în critică (m-ar contrazice destule pagini de calitate), că nu încearcă de bună-credinţă să se apropie de literatură şi pe această cale. Dar e momentul “să se grăbească mai încet”, să-şi publice textele critice după o severă autocenzură, iar, când se hotărăşte să le adune într-o carte, să-şi întărească această severitate, aşa cum îmi place să cred că procedează poetul şi prozatorul Tudor Cicu. Nu ne obligă nimeni să scriem o cronică la două săptămâni şi să le adunăm, “pe nemestecate”, pe toate într-un volum. E o formă de respect faţă de Sine, dar şi faţă de cititori, forma supremă de iubire pentru literatură.

Mihaela Malea Stroe

Răzvan Ionescu: Obiecte pierdute
(Editura Kron-Art, Brașov, 2010)

Aş începe printr-o referire la titlu – un titlu cu tâlc, întrucât „obiectele pierdute” nu sunt, în volumul actorului-poet-teolog Răzvan Ionescu, obiecte în accepţiunea comună a cuvântului, nu au materialitate. Pierderile asupra cărora reflectează vocea lirică din poeme sunt, mai degrabă cu sens metafizic, pierderi „pe lângă timp” ale sinelui, ale aproapelui, ale visurilor, ale speranţelor, în diferite circumstanţe: „Şi mi-e frig, şi îmi e toamnă/ Buza ta, un palid nimb,/ Îmi şopteşte că o doamnă/ M-a pierdut pe lângă timp” (p. 38). Odată conştientizate, asumate şi mărturisite, ele, pierderile, devin, aparent paradoxal, trepte ascendente întru devenire şi dobândire spirituală.
Ce fel de carte e cartea de poezie a lui Răzvan Ionescu, ce temă are? Aş îndrăzni să spun că e o carte (foarte frumoasă şi ca „obiect”, realizată în concepţia grafică a pictorului Gabriel Stan) care nu se sfieşte şi nu se teme să revină la o temă îndelung fructificată, dar poate singura fără de-nceput şi fără de sfârşit, prin urmare – inepuizabilă: Iubirea. Iubirea cu majusculă, iubirea de sorginte christică, asumată ca rană, ca suferinţă, dar şi ca izbăvire întru înviere. Cred că, înainte de orice, Răzvan Ionescu – poetul – iubeşte, este perpetuu îndrăgostit de lumea „prea frumoasă” căreia Dumnezeu i-a dat viaţă: „E prea frumos afară… şi mă cuprinde noaptea/ E prea frumoasă ziua-ncepută de solstiţiu” (p.44).
Este lumea în care sunt cuprinse, dimpreună, mituri, icoane, poveşti cu ursitoare ori cu mere de aur, visuri, speranţe, fiinţe exemplare – aşadar arhetipale – care, menţinând nealterată conexiunea cu primordialul, mai sunt în stare să simtă „starea din otavă/ În culoarea zilei aţipită-n fagi” (p. 59), care au onoare şi demnitate cavalerească precum Lancelot şi fac posibilă călătoria cosmică „Adu în zori iar caii înşeuaţi/ Să o pornim prin stele, în cer să mă scufund”(p.42) sau care, în spaţiul domestic, se lasă în voia îmbrăţişării memorate, afectiv, de cămaşa călcată: „mânecile cămăşilor mele vor păstra/ arcuirea braţului care te cuprinde” (p. 135). Remarcabil este faptul că fiinţele exemplare pe care le evocă poetul nu sunt plăsmuiri, ci persoane pe care le-a întâlnit şi care au avut un puternic impact asupra propriei fiinţe: măicuţa Emilia Carabela, actorul Adrian Pintea, poetul Emil Botta şi nu doar ei.
Se află în poezia lui Răzvan Ionescu irizări arhaice privilegiate, semne ale unei legături fireşti între rădăcină, trunchi şi coroană, dacă e să figurăm, printr-un pom sănătos, un axis mundi ca reper.
Rana, suferinţa celui ce iubeşte lumea întocmită de Dumnezeu încep atunci când iubitorul apercepe „răstălmăcirea”, contorsiunea la care această lume frumoasă este supusă de minţile vanitoase, de inimile trufaşe, de către cei care vânează lauri… pe care să doarmă. Aceia sunt nebunii autentici, nediagnosticaţi şi neinstituţionalizaţi, aceia sunt cei care instaurează ura, dezbinarea, goana, relaţia fugar-fugăritor, transformă şoapta în vacarm şi deposedează lumea de componenta sacră. Răstălmăcirea trufaşă tulbură firescul, mimează demersul creator expropriindu-l de sens, prefăcând „în viaţă spitalul de nebuni” (p. 45). Viaţa ca „spital de nebuni” poate să apară la orice nivel, de la cuplu, familie, până la macro-social.
Cel ce iubeşte este adus într-o situaţie complexă şi delicată: dacă răspunde trufiei cu trufie, răului cu rău, nu face altceva decât să-şi devină sieşi adversar, să abdice de la iubire şi să perpetueze – în complicitate implicită cu vânătorii de lauri – ura, dezbinarea şi moartea. Dacă doar „asistă” neutru, ca spectator, la coşmarul transformării cosmosului în haos, va avea de dat seamă „vameşilor” la trecerea spre celest: „Şi-nghesuiţi de vameşi vom bâigui minciuni” (p. 45). În aceste condiţii, „armistiţiul” propus de poetul-teolog poate fi, deopotrivă, provocare şi izbândă, „ademenire” la viaţă a celor ucişi de viaţa/ vieţile pe care le-au răstălmăcit: „Ademenind la viaţă pe cei ucişi de vieţi/ Şi îndesând petale pe gaura de plumb” (p. 45). Armistiţiul cere ca măcar „să ne prefacem”, să simulăm bună-înţelegerea, să acceptăm jocul de-a pacea, care poate, totuşi, oferi, o clipă, răgaz de meditaţie asupra sinelui, asupra vieţii, asupra morţii, asupra propriei libertăţi: „Să ne prefacem, deci, c-am fi un leopard,/ Că niciodată nimeni poate că n-a aflat/ Că dincolo de garduri nu este nici un gard/ Să ne prefacem moartea că nu s-a întâmplat” (p.45). Clipa de răgaz, de „armistiţiu” ar putea reaşeza lumea/viaţa, fiinţa în făgaşul firesc, sub semnul Iubirii.
***

Nadia Cella Pop: Naufragii amânate
(Ed. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2010)

După ce a publicat, în 2007, în premieră literară volumul multilingv Senioria cuvântului, Nadia Cella Pop revine, pe aceea;i formulă multilingvă, cu Naufragii amânate, volum care cuprinde poezii în română şi în alte 15 limbi – una surată (aromâna), altele de largă circulaţie (franceză, engleză, germană, spaniolă etc.), iar altele cu iz exotic (mongolă, chineză, esperanto). Particularitatea este că sunt traduse, în fiecare limbă în parte, alte texte decât cele în limba română care deschid volumul, opţiunile pentru poeziile traduse aparţinând traducătorilor.
Titlul incită, de la bun început, la întrebări: pot fi „amânate” naufragiile? Şi, dacă da, cum anume? Răspunsul se află în paginile cărţii. Deşi poezia Nadiei poartă amprenta tristeţilor, a dezamăgirilor existenţiale, rămâne mesagera unei viziuni optimiste asupra lumii şi vieţii. Da, naufragiile pot fi (măcar) amânate dacă, aflat la timona propriei deveniri, eul este atent la semnele jur-împrejurului, semenilor, vremurilor şi sinelui.
Aspirând spre muzicalitate (simfonia este, aici, un motiv recurent) şi armonie universală, vocea lirică descifrează lucid capcanele şi piedicile care se opun, în prezent, împlinirii acestor idealuri. Posibila simfonie este ameninţată de „zări vrăjmaşe”, „duhuri necurate”, „veşti încruntate”, „văgăuni de nepăsare”, „măşti terifiante ale păpuşarilor rataţi”, „fiare hidoase”, „inima cimitir” etc. Lumea contemporană pare să nu păstreze nimic sacru, originar şi original, nu mai are identitate, alcătuită fiind doar din „facsimile/ kabuki vechi, psaltire reci” (p. 9) şi supusă unor sunete stridente de „trâmbiţe şi lanţuri reci”, avertismente ale unui inerent naufragiu.
În acest context, fiinţa sensibilă se scindează, căutând „cu înfrigurare prin sertarele minţii/ tiparele înţelepciunii şi ale fericirii/ care nici n-au existat vreodată (p. 11). N-au existat, întrucât înţelepciunea şi consecinţa ei, fericirea, nu încap în tipare, sunt stări dinamice, uneori aflate în expansiune, alteori în retragere. De o parte și de alta a liniei de sciziune, se fac auzite simultan două voci lăuntrice. Una ștearsă, care îndeamnă la renunțare („sărman copil, năuc fugar, oprește-ți goana/ e întuneric pe cărările tale” – p. 11) și o alta, fermă, care îndeamnă la perseverență („Regăsește-ți tonusul, copilă și înalță-te/ pentru a cânta bogățiile și frumusețile lumii” – p. 11).
Trăirea presupune iluzii și deziluzii, sentimente „amputate” (odată cu care „se pierde pagina unei povești/ într-o paranteză,/ într-o cădere” – p. 13). A renunța, a te abandona feluritelor naufragii, înseamnă, însă, a ignora că există remedii, că există – în același timp – o „terapie a durerii”. Sunt esențiale gesturile de afecțiune (sărutul), puterea de a tresări, de a te minuna (exprimată în exclamații) și, mai ales, virtutea iertării. Ele pot regenera fiinţa, pot „compune o simfonie/ a dăruirii,/ a dragostei,/ a speranţei” (p. 13). Recluziunea poveștii, dispariția eposului și a disponibilității de a transfigura lumea ar fi, poate, singurul naufragiu de dimensiuni apocaliptice. A-l amâna, e deja o izbândă. Nadia Cella Pop sugerează două atitudini convergente întru amânarea lui, deopotrivă eficiente. Una ar fi însușirea condiției de „vestală”, cu misiunea implicită de a menține viu discernământul spre a sesiza „sunetele contrafăcute”. Cealaltă – curajul de a iubi, singurul până la urmă, care permite accesul la tainele „secundei și ale veșniciei/ ale sinelui și ale Creatorului” (p. 27), contopirea umanului cu divinul, armonizarea într-o serie de incantații-refren care, în puritatea lor, pot reface gama primordială, de șapte note: Dor,/ Renaștere,/ Milostenie,/ Fascinație,/ Solemnitate,/ Lacrimă,/ Simfonia vieții” (p. 28).

Distribuie: