Spații culturale nr. 15 (9)
Petrache Plopeanu
Dis-de-dimineaţă Dumnezeu s-a plâns de durerea de măsele
(sau despre Calistrat Costin greşind galaxia!)
Sunt convins că începutul unui poem nu poate fi programat, aşa cum, poate, nici începutul genezei nu a fost ceva premeditat: după fiecare nouă acţiune, Dumnezeu vedea că noul element care se adăuga creaţiei era bun, dar abia facerea omului i-a dat un semn că se ajunsese la sfârşit. Sfârşitul era deja cuprins ca o posibilitate în însuşi începutul: despre el se poate afirma, aşadar, că planificarea funcţionase.
Calistrat Costin s-a găsit într-o dimineaţă alături de Dumnezeu care se văita de o cumplită durere de măsele. Veţi spune, şi eu nu o să vă acuz că sunteţi cârcotaşi, nici chiar în ţara asta care are atâţia cârcotaşi pe metru pătrat (dar care, vorba lui Kant, invocat deseori în volumul Om fi greşit galaxia! aparţinând chiar convivului celui invocat şi numit cu atâtea nume şi apelative divine, sunt mai ales „în sine”), că ipostaza în care este pus stimatul scriitor este una delicată. De ce delicată? întreb eu fără a mai marca îndeajuns cu liniuţă de dialog, continuarea acestui început de polemică dintre mine şi presupusul cârcotaş (foarte posibil inexistent!). Tăcerea este un argument suficient pentru a reface traseul unui presupus – şi acesta – dialog despre proximitatea scriitorului şi a lui Dumnezeu într-o dimineaţă (ca început de timp) în contextul durerii de măsele (ca început de umanizare).
Poetul are în mână cartea sa de poeme, al cărei titlu a fost aflat deja de lectorul nu prea grăbit şi asupra căruia nu planează încă prezumţia de plictiseală datorită acestui text. Din când în când o deschide, la întâmplare, la pagini diferite, şi, oprindu-se, îi arată Lui, anumite poeme sau părţi din poeme; nu se cunoaşte doar din simplul gest al deschiderii cărţii şi din privirea poetului care urmăreşte degetul său de pe foaia de hârtie ce anume îi arată lui Dumnezeu. Poetul tace pentru că e imposibil să-i vorbeşti lui Dumnezeu atunci când acesta este chinuit de o durere nenorocită de măsele, dar un observator din afară, şi pentru o bună închegare a unui fir epic o să-l numesc „eu”, poate intermedia rolul poetului.
Eu am lecturat deja poemele din cartea în discuţie, mi-am făcut însemnările cuvenite, dar nu am anticipat evenimentele aflate deja în derulare; în acelaşi timp, în locul poetului, eu îmi pot lua libertatea de a fi un intermediar verbal al prezenţei şi vorbei divine, fără a avea nicio clipă vreo pretenţie asupra sacrului care se dezvăluie! Divinul urmăreşte degetul poetului, privind oriunde, numai la el nu, dar ştie prin omniscienţa sa literele şi cuvintele şi versurile mângâiate – fiecare creator îşi iubeşte creaţia – de trecere! Citesc pe buzele Lui, cuvinte despre sine, cuvinte despre om, cuvinte despre suflete şi trupuri, despre viaţă şi moarte, despre neant şi iubire, despre îngeri şi câini! E un monolog al lui Dumnezeu. El se autonumeşte, pornind pe urmele poetului „Eternul”, „Bunul Părinte”, „Stăpânul”, „Mai Marele Universului”, „Figurant”, „Marele Dramaturg”, „El-Zămislitorul-Amăgire”, „Mort etern nemuritor”, „Atotputernic”, „Creatorul”, „Marele Arhitect”, „Marele Dulău al Universului”, „Mai-Mult-Ca-Perfectul”. Nu ştiu, nu văd, simt doar că se recunoaşte în toate aceste apelative şi că fiecare îl încântă şi-l îndepărtează, în acelaşi timp.
„Poete, îl aud parcă vorbind, parcă plutind cu ceva ce aduce a vorbă spre mine şi spre el, mă iubeşti şi mă urăşti la fel de mult. Poemele tale îmi sunt dragi, dar le vreau pe rug ca şi pe Giordano Bruno al tău. <
Se face aici un transfer permanent între privirea Lui şi poemul lui, eu pot surprinde adevărul şi falsul, adevărul şi minciuna, îndreptându-mi alternativ chipul spre Poet, hârtia plină de poeme şi chipul Lui. Ştiu că privitul prea mult la sublim şi divin poate duce la orbire de sine, de aceea caut rând pe rând, atât puncte de observaţie diferite, cât şi ţinte diferite. Dumnezeu ştie că eu îi privesc, dar nu pare impresionat de asta şi mă îndrumă, ca un maestru pe un învăţăcel naiv. Monologul îndreptat spre mine şi spre Poet continuă: „Vrei să ajungi la adevăr, la Adevăr cu A mare, dar nu ai ajuns şi nu vei ajunge, căci lumea mea este o casă de nebuni din care Adevărul a fost dat afară. De aceea aici lipsesc ştiutorii de adevăr. Abandonează-ţi iluziile, coborârea de pe cruce nu a avut încă loc”. Sunt uluit! Dumnezeu pătrunde în poet prin poemele sale. Ochii săi văd ceea ce crede poetul: miracolul trebuie plâns până la capăt pentru a fi miracol, tot aşa cum tragedia lui se transformă pe nesimţite în comedie, care şi ea face parte din repertoriul divin. Teroarea căutării este calea spre sfârtecarea fiinţei! „Eşti mai frumos ca Natura, traduc eu alunecările degetului, mai frumos ca Femeia, iar Ideea de Dumnezeu este mai plină de divin decât chiar Tu însuţi, Doamne”. De unde găsesc atâta putere de neînfricare? De unde atâta răbdare pentru a-I cunoaşte tainele? „Omul este taina Lui” îmi spun şi adaug pe urmele aceluiaşi Deget – orice deget capătă în apropierea divinului, iniţială majusculă – „Omul este gazda lui Dumnezeu”.
Cei doi sunt alături şi sub paşii lor pământul se face grădină şi ogradă: „În grădina lui Dumnezeu a fost călcat în picioare un om” şi aud apoi „În ograda unui om a fost călcat în picioare Dumnezeu”. Mă întreb ce fel de cuvinte sunt astea, sunt ale Lui sau ale mele sau ale poetului din faţa noastră? E simplu să porţi degetul peste rândurile plumburii şi să acoperi sau să descoperi tainele pe care numai El le înţelege. Sunt cu adevărat vorbe gândite, vorbe rostite, vorbe ajunse până la urechile mele sau doar iluzii despre mirajul sacrului? Oare eu îl văd cu adevărat pe Poet alături de Dumnezeu, sau dorinţa de a-i justifica apostazia şi dragostea, credinţa şi negarea, mă fac să creez eu însumi imagini, mă fac pe mine să-l văd pe Marele Dramaturg ca pe un simplu figurant?
Tainele ascunse, tainele de nepătruns pot fi aruncate în lume în joacă, astfel omul nu este în pericol de a-şi pierde raţiunea, de a se pierde în timpul lui Dumnezeu. Poetul naşte din Taine, poezia în mii şi mii de feluri şi-şi spune şi ne spune şi-I spune şi Lui „Aproape surd – văd că nu mai e nimic de făcut în istorie” şi „Aproape orb – voci strigătoare-n deşert s-aud tot mai rar”. Eu, aproape mut, urmăresc jocul acesta al negărilor şi al confirmărilor şi compar ceea ce am aflat eu direct din întoarcerea foilor cărţii mai sus-numite, cu ceea ce mi se transmite din confruntarea celor doi, confruntare care este în acelaşi timp şi adoraţie. „Dar Libertatea?, rosteşte glasul lui Dumnezeu, pe care doar aceste interogaţii par să-l ţină departe de durere (nu s-a uitat, durerea de măsele desigur, nu altă durere cu valenţe superioare!), Libertatea unde este?, iar ecoul degetului şterge versurile”. Spun: „libertatea este doar o poveste de adormit oamenii credincioşi – credincioşi până la Dumnezeu – că Universul înseamnă şi altceva decât pământ”. Sunt întrebat (şi eu mă întreb dacă El are ştiinţă, acum, în această clipă, de mine, cel care la fel ca şi Poetul, modelându-mă după Sinele-I, accept şi resping tot ceea ce trebuie respins sau acceptat – simultan şi succesiv -) de cineva, „Ce este Universul? Universul este Omul în mare, sau mai degrabă aceste cuvinte trebuie inversate: Omul este universul în mic?”.
Îndepărtându-mă de substanţa celor dintâi gânduri, simt nevoia să recapitulez: Dumnezeu monologhează lângă Poet. Poetul tace. Îşi dizolvă degetul în versurile sale şi-I arată lui Dumnezeu taina din om. Eu sunt în apropierea lor şi surprind – aşa se vrea de către amândoi, altfel nu ar exista voinţa ca eu să rostesc aceste cuvinte – sacrul din fiecare din ei şi din orice gest de-al lor, din orice practică proprie lor. Ştiu că nu-i este dat oricui să aibă acces la sublimul şi divinul pe care amândoi îl întruchipează şi atunci îmi spun „Nu cumva om fi greşit planeta, cosmosul, haosul?”. Sau: „Am greşit sau am fost greşiţi?”. Nu sunt cuvintele mele. Sunt ale Poetului, dar mi le-am apropriat, ele au devenit ale mele, aşa cum poezia a devenit a mea, aşa cum Dumnezeul său a devenit al meu!.
Gândind cu aceste semne interpretabile în infinite moduri, întrebarea hamletiană devine acută în „sublima ei deşertăciune”. „A fi sau a nu fi; istoria se-afundă-n râpa creatorilor ei; cineva trebuie să răspundă pentru această sublimă nimicnicie”: auzul îmi revine, nu mai sunt surd, vederea îmi este la fel de pătrunzătoare, nu mai sunt orb, cuvântul este la locul său, doar El, Divinul, Stăpânul, Atotputernicul nu mai este lângă poet. „Dumnezeu, ori e mort, ori nu există, ori ne-a părăsit”, îl aud pentru prima oară pe autorul Cărţii (majuscula este necesară deoarece în acest univers, doar ea există!), care mă vede şi se îndreaptă spre mine. „Am aflat câte ceva, îmi spune apropiindu-se de mine, nu mai am nici un soi de curiozitate, gata cu istoria, punct”. Nu am timpul şi nici capacitatea să trec peste plecarea Lui. Mă obişnuisem prea mult cu rolul meu de presupus interpret al nevăzutelor sale comentarii, pentru a-i oferi rolul său, locul său, Poetului. Acesta încearcă să mă convingă: ”Trebuie să fi început jocul acesta de-a micile bucurii cu mult mai devreme”. Care mici bucurii? În mintea mea semnele de întrebare se acumulează atingând masa critică a despărţirii de raţiune. Nu reuşesc să fac altceva decât să-l ascult: „Iubesc viaţa cum îmi voi iubi şi moartea. Gata cu himerele, paradisurile au trecut ca un vis urât!”. Într-adevăr, Dumnezeu a plecat, iar Omul, omul din noi a rămas stăpân, Stăpân! Dar Eu, eu ştiu că undeva „Sufletul Tău, Doamne, stă şi plânge, că Trupul Tău cel mult frumos încă mai doare!” şi sufăr. Nu de o durere clară de măsele, ci de o durere inexplicabilă, ca un blestem încă nerostit.
Glasul îmi revine, ca un blestem strigat pe uliţi!
Împreună facem doi paşi şi în minte îmi vine Proust. Pierdem şi regăsim noi doi, Eu şi Poetul, substanţa care ne leagă, care ne încheagă fiinţele, ca un chihlimbar sublim. Este această substanţă, absenţa Celui care a tăcut, vorbind, care a orbit văzând, care a surzit auzind! Amândoi ne înţelegem fără cuvinte că aici nu poate fi vorba de Dumnezeu, ci de cel care pluteşte în noi şi între noi prinzându-ne aripi de poeme! „Salutări şi de la Margareta”, rosteşte Poetul şi nu mi se adresează de această dată mie, ci neantului, (sau poate că şi mie? mă îmboldeşte Diavolul întrebării!), iar după aceste cuvinte devenim noi înşine cu toţi ai noştri, sau cu cei pe care îi simţim ai noştri: Cioran, Descartes, Kant, Firdusi, Empedocle, sau vecinul care ne acuză că murdărim faţa oraşului cu petale de crin. Ei, las’ să o murdărim! Vom avea astfel nevoie de mai multe vieţi pentru a face curat!
ION MURGEANU
RETORICA IUBIRII ŞI EFECTELE EI SECUNDARE
„Vinovat de iubire” – roman de Adrian Păunescu, Curtea Veche Publishing, Jurnalul Naţional, 2010
Îmi pare rău că am citit aşa-zisul „roman”, „VINOVAT DE IUBIRE” de Adrian Păunescu, tocmai pre când poetul trecea prin grele încercări de sănătate. Însă, după articolul nostru din 2007, „Avem o problemă: Adrian Păunescu”, care mi-a atras mai multe ponoase decât foloase, mă simt nevoit să adaug câteva consideraţiuni sincere (dureros de sincere!) despre „proza” poetului, pe care mulţi îndrăznesc a-l pune în descendenţa lui… Eminescu. Exclus. Iar lucrul acesta l-am spus hotărât şi când am scris despre poet. Faţă de proza Poetului Naţional, Mihai Eminescu, plină de idealitate şi sută-n sută metafizică, proza lui AP este mizerabilistă şi mai curând psihanalizabilă: 80 de sută curată pornografie, la întrecere cu „noul val” p(r)ostmodernist, şi restul diversiune politică; ambiguitatea între cele două personaje, medicul curant Andrei Ionescu, şi Andrei Ionescu, „actor şi poet renumit”, este o speculaţie ieftină şi un pretext ca „poetul renumit” să-şi rememoreze, sau de fapt să-şi „contabilizeze”, amorurile fruste, brutale, animalice, cu femei alese anume, parcă, din specia cea mai de jos a fiinţelor care ne nasc, şi ne cresc, şi ne dau prin iubirea lor sensul sublim al existenţei. Femeile personajului „actor şi poet renumit” sunt numai din carne, şi folosite în act, cu brutalitate şi sadism; detalii anatomice şi descrieri de „groază”, ca în filmele pentru adulţi, fac deliciul unei naraţiuni, ce devine la un moment dat, prin repetiţie şi obsesie, necenzurată cel puţin intim, ba chiar cu bravură, sau de fapt cu bravada retorică, scabroasă; încât te întrebi şi pe bună dreptate: qui prodest?! La ce foloseşte?! „Taurul comunal” al iubirilor „sale” (numai) vinovate se întrece pre sine, în descriptivităţi obscene şi pe alocuri lipsite de sens; noroc că atunci când aluzia la delicata soţie, care i-a născut copii, şi la conflictul cu ea, în contextul unei burse de studii în USA, e trecută în fişa… doctorului Andrei Ionescu; dar scandalul de adulter e străveziu şi metodele de „seducţie” ale obiectului adulterin seamănă leit cu „celelalte”, din „posesiunile” abrupte, rele, feroce chiar, ale „taurului comunal”; nu, acesta nu e un roman de poet; un roman clinic poate; căci în final desluşim că „acţiunea” curativă are loc într-un sanatoriu „de nebuni” din munţi… singurul, de altfel, de acest fel, din România Socialistă, chiar dacă fondarea şi existenţa lui avea rădăcini încă din postbelic… Întâmplarea a făcut să fim şi noi „pacient” acolo, prin anii 83… într-o iarnă aidoma celei descrisă cu „lux poetic” de naratorul „vinovat de iubire”… atunci când sanatoriul devenise refugiul unor rebeli, motivaţi, de altfel… Pe ultimele 50 de pagini, romanul devine „istoric la zi” şi atroce „pozitiv”; căderea lui Ceauşescu, fuga cuplului dictatorial, revoluţia din televizor, nebunia generală, care nu ocoleşte nici SANATORIUL DE NEVROZE DE LA PREDEAL, sunt tratate, prin introducerea unui personaj pozitiv real, inginerul bioterapeut Valeriu Popa, nu ştim dacă descoperit de AP, dar clientul poetului-jurnalist de la „Flacăra”, propagat cu mare tam-tam şi adus la Predeal, transferat, ne închipuim, în ficţiune, pentru „rezolvarea” conflictului romanesc… În care morala devine pre cât de simplă, tot pre atât de sumară: „PLEACĂ-AI NOŞTRI, VIN AI NOŞTRI / NOI RĂMÂNEM TOT CA PROŞTII”… Noul primar de Braşov, sosit la Predeal să aplaneze „avântul revoluţionar” al tuturor nechemaţilor, ce vor, între altele, capul doctorului Andrei Ionescu, directorul sanatoriului din munţi, este, în fapt, un fost colonel de securitate, şi-n urma petractărilor şi a unui suspans cusut cu aţă albă, doctorul – cercetător ştiinţific de la Predeal, va fi chemat la Bucureşti „la minister”, deşi „soluţiei” i se va opune, temporar, pacientul Andrei Ionescu, „actor şi poet renumit”, care se va propune „în frunte” pre dânsul… Diversiune ieftină, pusă, fireşte, în contul FESENEULUI care se ştie acum ce fel a lucrat atunci, şi cu ce rezultate… Din punctul nostru de vedere „VINOVAT DE IUBIRE”, romanul lui AP, când nu este un mare „fâs”, e totuşi un mare fiasco, şi un punct mort şi în opera viabilă, cât va fi ea să fie şi să rămână, după cernerea timpului şi a istoriei, a poetului-problemă, despre care scriam la 2007; astăzi*, la 2010, creştineşte, îi urăm sănătate; şi Dumnezeu să-l ierte pentru greşalele (citeşte: exagerările nepermise şi abundente) de voie făcute şi fără de voie. AMIN.
*articol scris, fatalmente, cu aprox.10 zile înaintea decesului „tribunului”, cum se ştie, în exces mediatizat; articolul nostru din 2007 „Avem o problemă: Adrian Păunescu”, evocator şi „quasipozitiv” în norma unei solidarităţi de generaţie, nu scăpat neobservat de „durii” fii şi nepoţi ai proletkultului, care nu au scăpat ocazia să-l suduie pe poet şi public (la TVR), în zilele când era plimbat în copârşeu, de la Uniunea Scriitorilor la Ateneul Român; noi luăm distanţă faţă de asemenea manifestări necreştinesti, sau poate chiar „anticreştine”; reiterând observaţiunea că, dacă ceva a biruit şi dincolo de „căderea” comunismului, e ateismul, în formele lui „filosofic” motivate (sic!) şi calificate, ca atare…
Nicolae Pogonaru
captivi
un om păianjăn uriaş
a coborât din întâmplare
şi-a ţesut peste oraş
o plasă pentru fiecare
nimeni n-a auzit nimic
toţi dormeau duşi – fabrici de vise –
iar dimineaţa s-au trezit
normal la orele precise
ca o Godzila din betoane
oraşul se zbătea ca-n cuşcă
zeci de alcoolici în balcoane
se pregăteau de prima duşcă
iar angajaţii din rutină
sfârşind cafeaua şi tutunul
ieşeau din blocuri ca din mină
spre muncă să-şi găsească drumul
domniţele de prin birouri
preocupate de make-up
răspundeau da la apropouri
pe şefi să nu şi-i pună-n cap
iar fetele de pe centură
ieşite proaspăt de sub duş
plecau din nou spre aventură
fără întors doar numai dus
un biliard imens oraşul
bile de snooker cetăţenii
cu toţi îşi nimeresc lăcaşul
de secole sau de decenii
unele trec de mantinelă
pică-n şomaj sau cad sub masă
omul păianjăn-sentinelă
pe toţi îi ţine strâns în plasă
la SPA
bolboroseşte apa în jacuzzi
femei fiţoase pline de bijuuri
desfac lasciv toţi năstureii bluzii
până rămân de tot fără desuuri
apoi se instalează în fotolii
înfăşurate în halate dalbe
doar sânii li se văd – te trec fiorii –
şi coapsele cu celulita-n salbe
după un timp de abureală dulce
când pieile transpiră abundent
ele abia aşteaptă să se culce
pe masa de masaj cu-abonament
cu mii de volţi în degete prelunge
intră uşor maseuzele-n preludiu
din tuburi parfumate-acuma curge
o alifie lentă ca un fluviu
pe omoplaţi pe coapse sau pe fese
sunt activate zone importante
şi conversaţii despre interese
se înfiripă între diletante
poţi afla tot ce se întâmplă-n urbe
segmentele de viaţă sunt disecate sec
orice secret e scos de und’ se-ascunde
şi e salvat subit de la înec
mai relaxate părăsesc lăcaşul
se-aruncă-n limuzinele luxoase
pe bulevarde le îmbie-oraşul
nici nu mai simt durerea de prin oase
văzându-le cum ies ca de pe bandă
o casnică îşi zice-n sinea sa
mă spăl în cadă că am apă caldă
las p-altele să meargă pe la SPA
plouă
plouă bacovian peste municipiu
faţadele se coşcovesc latent
în fiecare picătură există un poştaş
cu plicuri de rugină
pentru fierul beton din structuri
şiroaie cărămizii
se preling pe ziduri
acoperind griul Stalinist
sau portocaliul mai nou
al blocurilor străvechi
plouă zile în şir mocăneşte
străzile bulevardele
devin un fel de canale
Dunăre-Marea Neagră
pe unde marinarul suprem
beat fiind permanent
de putere
îşi conduce contra curentului
corabia trează
spre deriva supremă
secvenţă
noaptea ca o lavă ciocolatie
se prelinge în matriţa oraşului
câinii latră ca din craterul
unui vulcan îndepărtat
fulgerele acustice ale ambulanţelor
străpung străzile
în timp ce pasărea hipnotică
a somnului
îşi întinde aripile
peste omenirea obosită
de grija zilei de mâine
statut
ţipă sirena ca din gură de şarpe
ambulanţa tot cară între viaţă şi moarte
pacienţi ai derutei ai destinului scris
pe drumul speranţei cu un sens interzis
la ghişeele foamei sunt cozi infernale
salvatori în halate tot mai rari prin spitale
câte trei într-un pat se moare cu zile
guvernanţii de azi ne trimit în azile
magazinele-s pline de mărfuri tot felul
pe tarabe de e-uri explodează mezelul
poliesterul şi-acrilul îmbracă săracul
cetăţeanul e-o bilă lovită cu tacul
haotic trimisă dintr-un colţ până-n altul
rămânem doar litera absentă din şpaltul
existenţelor demne de omul normal
într-un stat de comando eu statut canibal
terasă
stau halbele goale la rând pe stative
şi-aşteaptă să fie umplute la semn
chelneriţele cu aer de dive
se află-n stand-by pe grătarul de lemn
pe tabla de zinc somnoroase pahare
cu fundul în sus s-au trezit dimineaţa
prin ele de vrei poţi vedea până-n zare
sau poţi ca-n oglindă să-ţi verifici mustaţa
navetele stivă cu vodkă Findlandia
“ultimul drum” coniac sau lichioruri alese
intră-n depozit ca aliaţi-n Normandia
primii clienţi se plantează la mese
treptat se-nfiripă discuţii diverse
scrumierele iute-şi fac plinul
băuturi comandate sosesc în averse
împletesc limbile berea şi vinul
toamna(manea cultă)
cu fustiţele cabrate
trec fetele de liceu
pe aleile-ntomnate
pică frunzele la greu
cu salarii uniformă
bugetarii întră-n grevă
dar nimic nu se transformă
însă totul se conservă
ardei iuţi şi gogonele
în borcane îşi fac loc
strugurii fac temenele
apoi intră-n poloboc
bate vântul vine ploaia
ce va fi nu prea se ştie
prin pădure ghionoaia
ciocăneşte-a sărăcie
stoluri de cocori se cară
la a cerului poruncă
oamenii pleacă din ţară
după locuri noi de muncă
peste câmpuri în ruină
corbii croncăne în cor
de-i întrebi când va fi bine
ei îţi strigă nevermore
