Spații culturale nr. 16 (3)

Isabela Vasiliu-Scraba

Mircea Eliade în lectura profesorului Petru Ursache

Motto: ,,principalul motiv pentru care nu accept invitaţia [venită din partea prezidiului Academiei RSR] este ignorarea sistematică a scrierilor mele literare, istorice şi filozofice în România. Am publicat peste 50 de volume, traduse în 14 limbi (…).Majoritatea acestor cărţi sînt inaccesibile în ţară. Adaug că au apărut trei monografii si peste 25 de teze de doctorat (…) în SUA, Franţa, Olanda şi Italia despre diversele aspecte ale operei mele” (Mircea Eliade către preşedintele Academiei RSR, 28 apr.1977, p.142, in vol. M.E. in arhiva Securităţii, 2008).

Încă din anii terorii ideologice comuniste, Universitatea ,,A.I. Cuza” a avut şansa de a sta mult mai bine decât capitala cu libertatea de gândire necesară formării tineretului studios. E suficient să ne gândim la examenele de Estetică din Parcul Copou cu profesorul Husar (v. Lucian Teodosiu, Mâna care scrie, în Revista Română, nr.62/2010, p.9) şi la excepţionalele volume publicate de Alexandru Husar de Constantin Ciopraga şi de Petru Ursache a căror erudiţie, în ciuda atâtor oprelişti, reuşea să se menţină la nivelul universităţilor vestice. În anii când lucrările ştiinţifice ale lui Mircea Eliade erau scoase cu îndârjire din planurile editurilor româneşti (de Miron Constantinescu/ Mehr Kahn, printre alţii de calibru ideologic similar), aceşti admirabili universitari ieşeni îl prezentau studenţilor pe marele istoric al religiilor după ediţiile franceze ale operei sale care trecuseră cu greu Cortina de fier. Scriind despre Camera Sambo imaginată de Eliade, profesorul Petru Ursache subscrie de la bun început unei teze eliadeşti. Anume că omul, în decursul existenţei sale, poate, prin iniţiere (v. Encyclopedia of Religion, 16 vol., NY, MacMillan, 1987, Mircea Eliade –editor in chief), ajunge la modificarea fundamentală a condiţiei sale existenţiale. În Micul tratat de estetică teologică apărut în 2009, el se ocupă de iniţierea în credinţa creştină. Petru Ursache scrie că ,,ajutat de duhul căutării” omul religios ,,învaţă să vadă” semnele ,,care-i sînt trimise pe cale suprafirească” (P. Ursache, Mic tratat de estetică teologică, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p.93). Încă din anii când lui Eliade, român de notorietate mondială, abia i se publicaseră în româneşte câteva volume, dintre care Mitul eternei reîntoarceri şi De la Zalmoxis la Ginghis Han fuseseră blocate prin comandă politică să nu ajungă în librării, Petru Ursache medita într-un eseu amplu şi extrem de bine documentat la ideea modificării condiţiei existenţiale a lui homo religiosus. Citându-l pe Eliade din Traite d’histoire des religions (tradusă si publicată mulţi ani după căderea comunismului), el arătase în Trei ipostaze poetice ale mării cum eficacitatea apei ca element regenerator nu este străină de actualizarea gestului de ivire a lumii din apele primordiale (P. Ursache, Eseuri etnologice, CR, Bucureşti, 1986, p.96-129). După M. Eliade, gândirea mitică are darul să ,,dramatizeze câte un simbol, făcându-l capabil să renască” (Limbajele secrete, 1938). Însăşi creaţiile literare s-ar situa în prelungirea mitului atunci când reuşesc a-şi delimita un univers propriu. În eseul despre Prototipuri folclorice în romanul Şarpele, care cuprinde multe şi interesante decriptări, profesorul emerit al Universităţii ,,A.I. Cuza” sesizase cu justeţe că în literatura lui Eliade universul apare ,,tensionat de simboluri deschise” necesitând un limbaj complex întru relevare lor fără sărăcirea semnificaţiilor (v. P. Ursache, Eseuri etnologice, 1986, p.240). Drept ilustrare a ideii sale, Petru Ursache se opreşte la simbolistica descântecului de dragoste pus în fruntea romanului Sarpele. Dar chiar acest roman i se înfăţişază ca o ,,încercare de dramatizare a unor mari simboluri” (Prototipuri folclorice în romanul Şarpele în op. cit., p.247). Observând cu justeţe că tânărul romancier, la vremea când concepe Şarpele, se fereşte să mimeze motivul vreunei balade romîneşti în care apare omul-şarpe, Petru Ursache notează că Eliade ,,se menţine nebănuit de aproape de forma pură a prototipului folcloric” (p. 244). Dar Mircea Eliade nu stilizează, nu prelucrează o temă general cunoscută, ci, după ,,exemplul lui Brâncuşi…coboară la sursele primare” (Camera Sambo, p.300). Cu o hermeneutică integratoare de multiple sensuri, Petru Ursache consideră că Eliade foloseşte descântecul de dragoste întâi ca motto, pentru a semnala o anume scenă magică, apoi ca sugestivă introducere în atmosfera fermecată în care se desfăşoară întâmplările romanului, atmosferă care trimite către regenerarea spirituală pe calea erosului. Şi în Noaptea de Sânziene una din căile de regenerare spirituală este calea erosului care, în acest caz particular, duce la refacerea perechii primordiale. Dar în Noaptea de Sânziene ieşirea din timpul istoric ar mai fi închipuită de Eliade prin falia spaţială a unei camere secrete. În incitantul volum de Introducere în opera lui Eliade din 2008, universitarul ieşan prezintă Camera Sambo în corelaţie cu simbolistica luminii: ,,lumina paradisiacă se răsfrânge şi unifică imaginile aparent disparate ce constituie complexul simbolic denumit Camera Sambo” (v.Petru Ursache, Camera Sambo. Introducere în opera lui Eliade, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008, p.20).
În prezentarea volumelor Enciclopediei coordonată în ultimii ani dinainte de incendierea pe 18 decembrie 1985 a arhivei sale, Mircea Eliade nota că explozia informaţională din ultimele decenii ale secolului XX a avut darul de a-i conduce pe cercetători la reevaluarea şi, mai ales, la recunoaşterea semnificaţiei valorilor spirituale în toată diversitatea lor nelimitată de spaţiu sau de timp. Dacă într-unele din creaţiile literare eliadeşti dialectica sacrului implica prezenţa Camerei Sambo spre a disocia cât mai limpede sacrul de profanul vieţii câte unui personaj, în prefaţa Enciclopediei Religiilor ilustrând marea diversitate pe care o îmbracă homo religiosus, locul Camerei Sambo este luat de ,,structura holistică” a diverselor înfăţişări ale fenomenului religios care, fără miturile cosmogonice şi ,,eticile sale” ar rămâne ininteligibil (v. Mircea Eliade, Prefaţă la Enciclopedia Religiilor în 16 vol., 1987, trad. Virginia Stănescu, în vol.: Contribuţii la Enciclopedia Religiei, Ed. Criterion Publishing, 2009, p.19).

INTERVIU

GINA PUICĂ

Niciodată nu am înţeles mai bine decât în circumstanţele “cioraniene” din viaţa mea (care păreau accidentale, dar care acum îmi apar ca părţi ale unui proces unitar) că un autor şi cărţile sale îţi pot lansa apeluri, şi te pot atrage când te aştepţi mai puţin

Originară de pe meleagurile vrâncene, cu studiile liceale făcute la „Ştefan cel Mare”, în Râmnicul Sărat, cadru didactic la Facultatea de Litere şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii ,,Ştefan cel Mare” Suceava din 2003, şi de câţiva ani lector de limba română la Universitatea din Strasbourg, Gina Puică este, împreună cu Vincent Piednoir, traducătoarea părţii a doua a ,,Îndreptarului pătimaş” al lui Emil Cioran, care sub titlul ,,Bréviaire de vaincus II” a apărut la editura L’Herne (E. M. Cioran, Bréviaire des vaincus II, Traduction du roumain par Gina Puică et Vincent Piednoir, L’Herne, 2011). Cartea a fost lansată în librăriile din Franţa pe 23 martie 2011, marcând, împreună cu lucrările colocviului „Cioran – pesimismul jubilatoriu” din cadrul Salonului de Carte de la Paris (18-21 martie 2011), şi cu apariţia volumului de corespondenţă E. M. Cioran – A. Guerne îngrijit de Vincent Piednoir, începutul manifestărilor dedicate în Franţa Centenarului Emil Cioran.

Stimată Gina Puică, povestiţi-ne cum aţi ajuns la Emil Cioran…

– Privit în totalitatea şi desfăşurarea sa, modul în care am ajuns la Cioran are ceva emoţionant. Niciodată nu am înţeles mai bine decât în circumstanţele “cioraniene” din viaţa mea (care păreau accidentale, dar care acum îmi apar ca părţi ale unui proces unitar) că un autor şi cărţile sale îţi pot lansa apeluri, şi te pot atrage când te aştepţi mai puţin. Să mă explic. Deşi Cioran ar fi putut să mă intereseze constant, prin domeniile de care am fost şi sunt interesată (francofonie românească, literatură a exilului, traducere etc.), contactele mele cu acest scriitor au fost destul de rare – ar fi putut însă să nu existe deloc sau aproape deloc. Or, prin nu ştiu ce alchimie a vieţii, s-a întâmplat să mă aflu din timp în timp printre cioranieni, în inima problemei Cioran. Primul contact de acest tip a fost participarea mea, mai mult ca o joacă, la concursul de eseuri în limba franceză “Amurgul gândurilor”/“Le crépuscule des pensées” pornind de la opera lui Cioran, organizat de Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu în anul 2000, concurs destinat elevilor şi studenţilor din întreaga ţară. Eram atunci studentă în anul I la Suceava şi am câştigat Premiul II, ceea ce mi-a adus ca recompensă o invitaţie la Sibiu şi Răşinari. Au trecut anii, preocupările mele s-au conturat în alte direcţii. În 2010, deci 10 ani mai târziu, am trecut din nou prin Sibiu şi Răşinari, şi tot graţie lui Cioran, căci între timp am reînceput să mă preocup de acest scriitor la Strasbourg – nu chiar în joacă, de această dată, dar la început tot în ideea unui exerciţiu provizoriu. Privind acum această carte apărută în anul de graţie 2011, dar şi expoziţia “Cioran – une jeunesse crépusculaire» – organizată în luna martie a.c. de editura L’Herne la primăria arrondissement-ului 6 din Paris, unde am fost alături de Pascale de Langautier, Caroline Lecomte şi Vincent Piednoir, unul dintre curatori – îmi spun că lucrurile încep să devină serioase între mine şi Cioran.

Este şi părerea noastră. O exprim cu o bucurie intensificată de gândul la vârsta, la tinereţea Dv. Revenind la carte, spuneţi-mi care au fost ,,factorii” favorizanţi care au dus la această traducere? Şi în ce priveşte editura (prestigioasă, respectată pentru calitatea apariţiilor sale), şi în ce priveşte coechipierul. Cine este Vincent Piednoir?

– “Factorul” favorizant al acestei traduceri a fost chiar Vincent Piednoir. Întâlnirea mea cu el merită de altfel şi ea a fi povestită. Era în martie 2008, în sala de conferinţe a celei mai mari librării din Strasbourg, unde avea loc o dezbatere organizată de o cunoştinţă de-a mea despre scriitorii din Europa centrală şi diversele forme de autoritarism politic. Printre scriitorii în dezbatere atunci se afla şi Cioran. Numai că invitata care trebuia să intervină pe acest subiect nu a mai putut fi prezentă, şi, ca să umple oarecum lacuna creată, organizatorul, care mă zărise în public, m-a invitat să adresez câteva vorbe. Ceea ce am făcut, atrăgându-i astfel atenţia lui Vincent Piednoir, care se afla şi el în public, şi care la sfârşitul dezbaterii mi s-a prezentat. Se năştea atunci o frumoasă prietenie intelectuală – de fapt o prietenie, pur şi simplu. Cine e Vincent Piednoir? Este în clipa de faţă unul dintre cei mai riguroşi specialişti în opera lui Cioran, un scriitor de talent şi un colaborator apropiat al editurii L’Herne. De altfel în martie 2008, când am făcut cunoştinţă, pregătea pentru această editură consistentul şi excelentul caiet consacrat lui Cioran pe care l-a coordonat împreună cu Laurence Tacou (apărut în 2009), la care ulterior avea să mă invite să particip cu traducerea câtorva fragmente din corespondenţa lui Cioran către cei de-acasă – lucru de care m-am achitat cu o imensă bucurie şi mândrie, evident. A fost într-un fel gestul premergător al acestei traduceri a părţii a doua a Îndreptarului pătimaş, efectuată în binom.

Ce probleme deosebite v-a pus traducerea ca atare? Nicio traducere nu e simplă, dar ea îmi apare cu un plus (extraordinar!) de dificultate atunci când vorbim de Emil Cioran, adică de un nume nu doar ca filosof şi eseist în literatura franceză, ci şi sub raportul virtuozităţii limbii sale franceze.

– Perspectiva traducerii acestei a doua părţi a Îndreptarului pătimaş a avut, desigur, ceva intimidant în ea – fie şi numai pentru că Bréviaire des vaincus II e prima carte pe care am tradus-o în Franţa (am început cu ce-i mai greu, cum pe bună dreptate îmi spunea cineva de la editura L’Herne!). Evident, aveam deja experienţa traducerii din franceză în română, şi chiar din română în franceză (tradusesem anterior în franceză, alături de Michel Baury, câteva din poemele lui L.D. Clement, dar şi Fetiţa şi Vulpea argintie de Doina Cernica, şi unele şi alta apărute în România).
Dar întreprinderea a fost cu atât mai impresionantă cu cât avem de-a face de această dată cu un text rămas până acum complet inedit, ce apare în premieră absolută în această traducere franceză (înaintea versiunii originale, deci – dacă exceptăm câteva pagini publicate sub titlul “Fragmente” în 1995, în Jurnalul literar condus de Nicolae Florescu, şi ulterior reluate într-un carneţel de fragmente cioraniene diverse pe care tot Nicolae Florescu l-a îngrijit, şi intitulat Razne – preluând titlul unui alt ansamblu de texte cioraniene inedite –, cu un cuvânt înainte de Monica Lovinescu).
În fine, istoria însăşi a manuscrisului şi poziţia pe care acest text o ocupă în bio-bibliografia autorului sunt destul de neobişnuite. Îndreptar pătimaş este ultimul text scris în limba română de Cioran. E textul în care autorul îşi ia practic adio de la română. A fost redactat la Paris în timpul Ocupaţiei şi ulterior «uitat» de scriitor, care va opera trecerea la limba franceză şi va neglija scrierile anterioare în limba maternă. Prima parte a Îndreptarului pătimaş va apărea pentru prima dată abia în 1991, la Humanitas, iar în 1993 va vedea lumina tiparului şi versiunea franceză (datorată lui Alain Paruit), la editura Gallimard (Paris), intitulată Bréviaire des vaincus. Însă abia după moartea lui Cioran va fi descoperită partea a doua a acestei cărţi, acum accesibilă publicului şi pe care Cioran, se înţelege, nu a avut ocazia să o revadă în vederea publicării (despre care însă nu putem spune că are aspectul unui text nedesăvârşit).
Deci iată cum aspectele exterioare singure ale acestei scrieri sunt suficient de spectaculoase, creând un orizont de aşteptare imens.
Dacă mai punem la socoteală şi grija pe care am avut-o de a asigura o minimă continuitate stilistică cu prima parte a acestei opere, tradusă de remarcabilul Alain Paruit, pe care nu am avut cum să-l consultăm întrucât acesta a decedat în 2009 – din toate aceste aspecte (şi tot ar mai fi câteva!), reiese clar imensa dificultate a întreprinderii noastre şi provocarea pe care ne-am lansat-o nouă înşine.
Or, în pofida acestor date mai neobişnuite, eu am lucrat mai degrabă relaxat, întrucât ştiam că peste traducerea mea va trece Vincent Piednoir, care, dincolo de a fi un vorbitor nativ de franceză, este un mare stilist el însuşi, scriitor în sensul deplin al termenului, înzestrat cu un instinct literar excepţional. Dacă pe tot parcursul acestei întreprinderi traductive grija mea cea mai mare era să fiu cât mai fidelă textului original (în spirit, dar şi în literă), Vincent veghea la recrearea cât mai autentic cioraniană în franceză a acestui text, cu o uşoară tendinţă către rescrierea sa, ca şi când acesta ar fi fost compus de acel Cioran care se va “naşte” o dată cu prima carte în franceză: Précis de décomposition. Amândoi am fost însă convinşi de la început de necesitatea de a ne menţine într-un echilibru cît mai aproape de perfecţiune în dozajul de libertăţi şi constrângeri pe care ni l-am creat: fiecare cuvânt şi fiecare virgulă au fost cântărite, judecate, măsurate de-a lungul numeroaselor relecturi ale textului “nostru”, care au precedat expedierea sa la editură.
Şi, astfel, Bréviaire des vaincus II a devenit… ceea ce este Îndreptar pătimaş, în fapt: un text al lui Cioran apropiat de mare parte din restul scrierile sale româneşti (în special prin lirismul ce-l caracterizează, şi la care Cioran va renunţa ulterior), dar care, în acelaşi timp, face legătura cu ansamblul operelor redactate direct în franceză.

Să ne reîntoarcem la Salonul de Carte de la Paris, la Colocviul european organizat în cadrul acestuia de Institutul Cultural Român pe tema: ,,Cioran: pesimismul jubilatoriu”, pentru a vă solicita nişte impresii de la faţa locului, de participant.

– A fost un colocviu de mare calitate, foarte bine organizat. Toţi participanţii aveau realmente ceva de spus, cu toţii fiind specialişti confirmaţi ai lui Cioran. Nu-i pot numi aici pe toţi, voi aminti doar de Sorin Alexandrescu, cel care l-a prezentat pe Cioran ca pe un exilat absolut, pe Fernando Savater, traducătorul său în spaniolă, care a făcut confesiuni despre Cioran, ca şi Roland Jaccard sau Georges Banu, pe Livius Ciocârlie, cu o comunicare despre trecerea lui Cioran de la lirismul românesc la ironia franceză, pe Florin Ţurcanu, pe Vincent Piednoir. Am remarcat de asemenea că toate vârstele au fost reprezentate, şi se vedea clar că o nouă generaţie excepţională de cioranieni s-a născut. Cred că ne pregătim să intrăm într-o adevărată epocă de aur (să nu ne fie teamă de cuvinte confiscate pe nedrept!) a studiilor cioraniene.

În aceeaşi zi de 23 martie 2011, cum menţionam, a intrat în librăriile din Franţa şi E.M. Cioran, A. Guerne, Lettres 1961-1978, Edition établie et annotée par Vincent Piednoir, L’Herne, 2011. Vă rog, câteva cuvinte şi despre cartea îngrijită de coechipierul dv.

– Cartea este surprinzătoare sub mai multe aspecte. Oricum, pentru mine a fost o foarte mare şi plăcută surpriză această corespondenţă întinsă pe aproape două decenii dintre Cioran şi Armel Guerne (1911-1980) – scriitor elveţian de limbă franceză, stabilit în Franţa, prea puţin cunoscut, deşi a fost un poet de talent şi mai ales un traducător extrem de prolific din limbile germană, engleză, cehă, chineză, japoneză, arabă, greacă şi latină – pentru efectuarea cărora a trăit ca un schimnic, deşi în tinereţe a avut parte de episoade cel puţin palpitante : în timpul celui de-al Doilea Război mondial a fost numărul doi al reţelei Prosper-PHYSICIAN a serviciului britanic Special Operations Executive, şi a reuşit să scape din trenul care îl ducea la Buchenwald.
Amândoi sunt născuţi în acelaşi an (1911), la doar câteva zile distanţă (Guerne s-a născut în 1 aprilie, iar Cioran în 8). Din corespondenţa lor reiese un comun dispreţ faţă de lumea modernă (cel puţin în dimensiunea ei mecanicistă), dincolo de obsesiile fiecăruia, redate în stilul specific fiecăruia – Cioran adesea geometric în formulări (dar niciodată sec), iar Guerne mai tot timpul baroc.
– Veţi mai fi prezentă, într-un fel sau altul, la Centenarul Emil Cioran ?
Dincolo de traducerea volumului II al Îndreptarului pătimaş, şi de participarea la realizarea expoziţiei « Cioran – une jeunesse crépusculaire » (care a pus la dispoziţia publicului parizian manuscrise, scrisori şi documente personale foarte variate din tinereţea lui Cioran), voi participa la o masă rotundă chiar în ziua în care Cioran ar fi împlinit 100 de ani : pe 8 aprilie 2011. Această masă rotundă va fi moderată de Laurence Tacou, directoarea editurii L’Herne, care va şi organiza acest eveniment în colaborare cu Ambasada României de la Paris, care ne va fi gazdă. Vor mai fi prezenţi la dezbateri scriitorul şi teatrologul Georges Banu, scriitorul şi jurnalistul Bruno de Cessole, Sylvie Jaudeau, autoarea eseului Cioran ou le dernier homme, dar şi a unui superb interviu cu Cioran, coechipierul meu, Vincent Piednoir, şi scriitorul francez de origine maghiară Georges Walter. Apoi, împreună cu Vincent Piednoir, voi mai avea probabil una-două intervenţii la Strasbourg, într-o librărie şi în alte spaţii publice.

Vă mulţumesc, şi pentru că azi, 2 aprilie 2011, este aniversarea zilei Dv. de naştere, vă doresc din toată inima la mulţi ani fericiţi şi numai bucurii de la cărţi şi de la oameni.

A consemnat Doina Cernica
Foto: Catherine Roth

Marcel Mureşeanu

Ziua întâi

Mă las în voia lucrurilor
şi ca o frunză mă amărăsc
văd cu ochiul din ochiul lor
şi nu mor
apa se întăreşte sub mine
piatra curge
iepele norilor stau gata să nască
plutesc dimpreună
cu cel ce mă ajută
să nu mă scufund.

Pace mie

Adio, cuvintelor,
atomii mei dumnezeieşti,
mă duc de la voi, vă părăsesc
pentru o lume despre care nu ştiu nimic!
Nu vă îndoliaţi, scumpele mele,
aţi văzut şi voi cât de obosit
arătam în ultima vreme,
ce făcuse timpul cu mine,
ajunsesem la mila umbrelor
contemporanii mei mă căutau
în trecutul îndepărtat,
până şi unele dintre voi
v-aţi îndoit de magiile mele!
Adunaţi-vă peste mine
ca roiul peste matca sa
şi plângeţi-mă, picurat,
iar celor ce vor spune că plec
de bunăvoie de lângă voi
luaţi-le urma şi mergeţi pe ea
până veţi da de pisica neagră a Morţii,
cu ochii închişi,
lingându-şi botul roşu şi umed.

Fanaria

Falacioasa flanare
în flanatul foburg
al fracţiei!
Feluriţi feloni
prin fertila Famagustă
fac ferfeniţă
fibula flăcării.
Fulgii fenolilor fumegă
la filiera cu fericita
feciorie a Focii de Fier!
Fugiţi de fumul faraonilor,
furişaţi ca furnicile fecunde,
spre făcătorul de funii!
Frângeţi falanga furilor,
feriţi formula fosforului
de focul fricii!

Un torent mic

Sfântul Gheorghe, în halat vişiniu
vine pe la trei noaptea
şi mă îndeamnă: visează-mă, zăpăcitule,
şi-ţi voi da un măgar!
Dacă nu-mi oferea nimic,
îl visam!
Şi-apoi, după ce m-am gândit bine
mi-am zis: nu-i un târg bun,
ce să faci cu un măgar la oraş,
când să mai schimbi o vorbă cu el?

Hogea

M-am întâlnit cu Hogea
duhnea a filozofie şi a tărâţe de orz
mult îmi place mie omul ăsta
numai ce-l văd şi-mi cade acoperişul
ce faci, Hogeo?, îl clatin eu
Hogea tace şi-ntr-un târziu
intră-n Betania, dar lumea plecase
Lazăr se va muta în altă parte
ruşii vor recuceri Leningradul
ia cătuşele şi te leagă de cineva!
îl îndemn eu
şi de abia atunci Hogea râde într-un dinte
se-ntinde peste masă
şi mă pocneşte cu capul lui de lemn
Hristos a-nviat!
ţi-am spart oul, mişelule! strigă Hogea
lumea e mulţumită
iar Hogea se scoală de pe scaun
şi trage după el giulgiul miresei
tot drumul până la moarte
el se va ruga într-un singur fel:
„piolet de mână, piolet de picior!
piolet de mână, piolet de picior!”

***

Înapoi la vise! îmi strig, văzând
cum se rupe în urma mea
puntea către 2010. e ziua de Întâi!
Înapoi la vise! Şi aşa îi sunt dator
cu câteva lui Milorad Pavić,
dar cum, oare, i le voi da
dacă tocmai azi se împlineşte luna
de când a murit?
Cât mai am de visat mă voi reculege
în casa lui ianuarie!
Se făcea că eram în Hodiş,
unde o parte din copilăria mea
se ascunde şi-acum,
în satul noroios, după ploi,
chiar lângă casa parohială,
sub cireşul plângător cu răşină,
ca bradul.
Dincolo de poartă, un şir de furnici
duceau nisip spre Răstignire în ritmul bătăilor tobelor
de pe o corabie cu sclavi.
Apoi mi-am aruncat ochii spre cer
cum făcea toată mulţimea adunată acolo
şi ce vedeam erau mii de raze laser
cu care portughezii măsurau Universul.
Eu stăteam lângă o groapă cu brotăcei,
unde se ascundea, în vremuri grele,
apa de ploaie.
Despre timp, nu ştiam decât că e
oprit să vorbeşti cu el!

Un anunţ important

Fiţi liniştiţi, voioşilor,
şi nu vă mândriţi atâta
că numai pe la voi trece Negru Vodă!
Trece el pe la toţi şi-i încearcă
prin apăsarea degetului
ca pe un aluat nedospit.
Că îşi bagă el coada în buzunarele voastre
mai des, că vă fură vlaga,
vă dă insomnii şi îşi şterge gleznele
de gulerele voastre
e drept!
Ia staţi cu ochii pe punte
că-i gata s-o ia apa
şi s-o ducă la Bucureşti!
Proptiţi-o, dar nu cu bretelele
că vi se va întâmpla o ruşine!
Până atunci nu uitaţi
că Vodă ăsta doarme noaptea
spânzurat de grinda
pe care învăţaţii o numesc
Paralela 45!

O despicare

I
O teorie grasă şi oarbă
stă în sufletul meu
cu gura căscată
şi înghite rugăciunile mele
şi blestemele sosite cu poşta de seară.
Se întunecă în mijlocul cercului,
semnul buricului se face
tot mai mare şi mai mare.
Ştirile despre vară sunt false!
Îmi aduc aminte sanatorii rebele,
bolnavi în cărucioare elegante,
venirea dimineţii prin ferestrele albe, curate,
ore solidificate în trupul pendulei …
surorile tinere cu pieptul
tresăltând de dorinţe.
Timp întors, singur tăindu-şi spântecele
ca să mai nască un monstru.
Pe noi!

II

Înfiorate se deschid anemonele cărnii
când trece glonţul prin ele,
de pe un deal un tun trage
în băşica porcului veşnic
o mână uşoară întinde printre nori, deşertul
pe potecuţa dintre brazi şuieră
o ploicică de vară
ea va suci multe minţi
va tulbura murdăria adunată
la colţul ochilor
celui ce calcă pe pietre încinse.
E 13 septembrie 1971. Ziua Tipografului.
Mă întorc din Siberia.
Aduc cu mine un dulăpior.