Spații culturale nr. 18 (3)

Gheorghe Istrate

RITUAL

lied Michaelei

eu locuiesc în umbre tu-n lumini
eu în decembre tu în vară
eu locuiesc în pietre tu în crini
tu în amiază eu în seară

să nu-ncercăm să umilim
destinul nostru ca pe-o fiară
iubim pe rând pe rând bolim
aceeaşi floare dulce-amară

ne strecurăm din vini în vini
deşi păcatul ne-nfăşoară
să nu renunţi să nu înclini
tu în amiază eu în seară

Bărăgan

pământ clocit de berze scrum de tuci
blăni învărgate-n ochiul zilei
ierburi rostogolite-n vălătuci
pe pulberea dospită a reptilei

pământ cu lespezi linse de şopârle
amiază fiartă năduşind a ploaie
vântul în galben se azvârle
cerul acreşte în noroaie

trece un tren scrâşnindu-şi zgura
deşerturi de căldură lepădând
şi după el se-nvolbură de-a dura
popoare de ciulini migrând

nave zvântate satele rămân
pe oase de bărbaţi clădite
şi urşii ne cutrieră stăpâni
spinările-arcuite în ispite

în umbra omului fântâni se-adună
pe ghizduri clocotesc drăceşte şerpii
se desfrunzeşte undă-n undă
pământ ce în văzduh inundă

sahară stinsă-n trapul ierbii

tipar

stau în tipar şi n-am cuvânt
cuvântul se usucă-n sine
stau îngropat în legământ
ca steaua în întunecime

sunt nufărul ce-ncheagă sus
noroiul grelelor morminte
sunt astrul umed presupus
ce-aşteaptă-n ceruri să se zvânte

stau în tipare şi frământ
cenuşa semnelor puţine
sudoarea-ntâiului cuvânt
ungând tăcerile din mine

am vrut să muşc din slava grea
de-atunci fiinţa-mi sângerează
mereu pe gura mea o stea
îşi va-nmuia-n cuvânt o rază

cuvântu-i centru firii – sorb
răspuns al sufletului orb
rostire-a morţii şi-a vechimii
cu buzele întunecimii

am veste despre entităţi

am veste despre entităţi:
severitatea lor recuză
măiastra unei alte dăţi
ce-mi sparge vorba de pe buză

am vrut eu însumi – şi am fost
o înălţare matinală
în rana Muntelui Agnost
în şoptitoarea lui morală

nu e târziu – nici e devreme
m-ating de ochiul meu amar
și timpu-n libertate geme
pe-un cer din ce în ce mai rar

Adrian MUNTEANU

SUAV SONET

Suav sonet, m-ai prins decis de mână.
Luntraş dibaci al rimei şi-al măsurii,
Al trudei ce-şi arată-n versuri nurii,
Ai vrut să fim de-o vreme împreună.

Aprins sonet, urzit în cerul gurii,
Luceferi risipeşti prin nopţi cu lună,
Trezeşti din somn o trândavă lagună
Ca să-şi aşeze în eden condurii.

Răpeşti de veacuri pasul şi felina
Ce-n labirint întortocheri decid
Şi în clepsidră ai păstrat blajina

Licoare-a clipei ce-a săpat un rid.
Sublim sonet, îmi ocroteşti lumina
Din asprele tăceri ce ne divid.

DE BUZA CLIPEI S-A LIPIT SĂRUTUL

De buza clipei s-a lipit sărutul
Uitărilor, o lance-n trup să-nfigă.
Cum să opresc talazul care strigă
Acoperind cu îndoieli ţinutul?

Doar de-aş simţi cum liniştea irigă
Scânteia tainei aşteptând debutul
Şi numărând stăruitor avutul
Dorinţelor ce-au început să frigă.

În noaptea moale, măcinând cărbune,
Prepar licoarea tare, de absint
A şovăielii ce-n potire pune

Luciri târzii şi tremurat alint.
La steaua spartă duhuri vin s-adune
Mărunte cioburi, lacrimi de argint.

CUM M-A IZBIT LUMINA-N ASFINŢITURI

Cum m-a izbit lumina-n asfinţituri!
Mi-a ars retina poftelor zălude
Şi mi-a furat tăria, să asude,
Ca fumul scurs pe ziduri reci de schituri.

Cum m-au învins toride raze nude
Înfipte-n pleoapa orelor cu nituri
De chinuri vagi ce s-au prelins din mituri
Cu stânci primind sirene-n straie ude!

Mai blând e ceasul care rugineşte
Sub frunza clipei lăcrimând smerit
Pe talgeru-nserării prinsă-n cleşte

De lava dulce-a zilei ce-a pierit.
Iar bufniţa cea albă-n nopţi goneşte
Un car de foc prin timp neprihănit.

CENUŞA PLEOAPEI

Cenuşa pleoapei răsăriri astupă;
Străfulgerări de suliţi prin orbite.
Cu teamă, creanga-i gata să ezite
Şi fibra frunzei leneş să o rupă.

Pulsaţii reci, artere ruginite,
Fluid cleios turnat pieziş în cupă
Încalcă spaţiul tâmplei, să erupă
Broboane reci pe lame de cuţite.

Incertă iazmă, duh pătruns cu sete
Destramă cercu-n care m-am culcat
Şi mă alungă-n iureş la perete.

Mă simt din golul clipei aruncat.
Un ochi străin, cu văzu-i de erete,
Zdrobeşte umbra-n trunchiul despicat.

NĂLUCI DE FUM, LUCIRE DE SECUNDĂ

Năluci de fum, lucire de secundă,
Mi-aţi ars răstimpul patimii trecute
Şi v-aţi topit pe scări de mult pierdute,
Iubirea noastră mistic s-o ascundă.

Rămân în cuget semne neştiute
Şi răni în prundul ce închide-o undă.
Pe buze stinse nerostiri abundă
Şi pielea flască s-a-mpânzit de cute.

Nădejdi târzii se pierd într-o amiază.
Tăcerea clipei n-o mai pot struni,
Cu umbra ei ce-n trup se furişează.

Din viaţa noastră, muza mea de-o zi,
Rămâne doar un fulg ce se aşează
Pe trunchi uscat ce nu va mai rodi.

SCRIU ARIPI ALBE TOT CE NU SE SPUNE

Scriu aripi albe tot ce nu se spune,
Brăzdează cerul prevestind furtuna.
Planează lent şi ocrotesc laguna,
Ca să se-aşeze-n carne-nţelepciune.

N-a mai pulsat înfricoşat nici una
Clipind spre zorii spaimelor imune.
Se logodesc talazuri când apune
Un ţipăt vag ce nu le-a frânt cununa.

Plesnet de val în ceas flămând cuprinde
Tăcute gânduri. Împăcat se-aştern,
Iar spuma orei tandru îşi întinde

Umbra târzie cu-n oftat matern.
În pieptul blând de pasăre se-aprinde
Înrourarea timpului etern.

VORBE URZITE, LINIŞTEA DIN SPAŢII

Vorbe urzite, liniştea din spaţii
Culcată-n magma setei de-a cunoaşte,
Când spelbul retor s-a zbătut să caşte
O gură strâmbă, debitând oraţii;

Vorbe rostite, zborul ce se naşte
Din coasta spaimei implorând mutaţii;
Vorbe măiestre, declanşând ovaţii,
Când vanitatea pe artist îl paşte;

Vorbe de duh şi vorba care doare,
Zdrelindu-ţi carnea când nu poţi găsi
Un mal torid şi altul de răcoare;

Vorba fântână, ca să poţi zidi.
Cu toate fac din vorba care moare
Un pisc ascuns ce nu-l mai pot sui.

MĂ-NGHITE TIMPUL

Mă-nghite timpul, veşnic mă alungă
Scuipând cu silă rostul strâns în mine.
Cu şfichiul clipei aspre sau blajine
Ciopleşte-n piele dungă lângă dungă.

Planetele se-ntorc pe căi senine
Şi primăveri revin în noaptea lungă.
Alt fir de iarbă ţărna o să-mpungă.
Destinul meu va reveni-n destine.

Tot ce-am făcut e măsurat de Parce.
Am fost copil şi-am devenit bărbat.
Bătrân voi fi când fusul vremii toarce.

Vreau să mă schimb, dar nu mă las schimbat.
Totul revine, totul se întoarce.
Mi-e dat să pot din timp să mă abat?

Viorica Răduţă

deodată statuie

e scoasă umbra din parc şi deodată
se umple de ciment pasărea rotindu-se în ea

înconjoară biserica şi se face statuie
dimineaţa îi ţine de cald să apere strada

stă în fotografie
şi atunci braţul se trezeşte pe şinele scoase

mâna doar mâna mamei desenează

fiul e viu şi are dreptate
cu pielea întinsă pe masă

şinele sunt scoase şi intră în casă
mama e gata de două săptămâni
turla bisericii se întinde pe faţă
cu zidurile crescute în jur

doar mâinile mai ţin minte tramvaiul
şinele se duc mai departe

poetul sau mama pun mormântul deasupra

asta e aşteptare

apele se apropie

nu se văd chipurile se vede numai mantaua
de ploaie
cu depărtarea făcută din noapte
poate sunt oameni poate arbori care cresc

după săptămâni ploaia e totul face și cerul

singură se trezeşte singură
deodată oamenii ţin puhoaiele
până când mâinile se văd singure

femeia adună din om îl pune pe scaun

un gând

el nu vrea şi intră în piele
apoi stă mult timp asta face stă

nucul din curte crescând

aer de duminică

ziua de duminică se scurge prin aerul
nemişcat
când să ajungă omul renunţă la viaţă

e un vânt afară
e mâine
omul fumează
privirile stau încordate
se uită la alte vremuri alţi oameni

mai e până la capăt
ar fi trebuit să ajungă

Nimeni nu ne anunţă nimeni

luminaţi de ape

nu-i mai văd frigul
înfăşurat de ape de gânduri

mâinile îmi ţin mâinile
cu o seară mai deasă
pe gura vasului de pământ
să ascult trupul

când la un capăt sunt ape nu-i somn
sau e unul mort că nu
nu vrea să mă privească

un capăt de râu calcă pustiul
sau îl apucă de glezne

acolo iese şi gândul
un loc de trăit
între ape e tata
râul pe coapsă mergând

Marian RUSCU

Prozopoeme

Mă tem că într-o dimineaţă, imnul care mă va trezi va fi o manea, de genul, mânca-ţi-aş guriţa ta, acu eşti ţărişoara mea şi nu te dau la nimenea.
Mă tem că în acea dimineaţă, când voi coborî din pat, nu voi mai pune picioarele pe pământul ţării mele, ci al alteia, nu ştiu care, în funcţie de interesele geo-politice, geo-strategice, în funcţie de împărţirea teritorială.
Mă tem că voi fi nevoit să învăţ o limbă hindu, ungro-finică sau slavonă şi asta în funcţie de interesele geo-politice, geo-strategice, în funcţie de împărţirea teritorială.
Mă tem că ţăranii nu vor mai avea ogor, că nu vor mai fi ţărani, nici răzeşi, nu vor mai fi nimic, poate şerbi, sclavi în propriul lor petic de pământ strămoşesc pe care, nemaiavându-l, nu-l vor mai transmite din tată în fiu. De unde pământ, ce pământ, al cui pământ, dacă cine ştie cine va stăpâni gospodăriile lor şi asta în funcţie de interesele geo-politice, geo-strategice, în funcţie de împărţirea teritorială!?
Mă tem că cei ce ne vând nu vor da socoteală, cum nu au dat nici cei ce ne-au prădat până acum.
Mă tem că sămânţa seminţiei mele a fost modificată genetic.
Mă tem pentru soarta nepoţilor mei.
Dar cel mai mult mă tem că m-am născut să nu mor român.

A venit, a plecat.
Oh, coasă, coasă ce fiori mi-ai dat!
Pierit între două lumi, nesigure amândouă, cu pâinea codru şi laptele rouă, hărţuit aştept să se astâmpere furtuna.
A venit, a plecat.
Oh, coasă, coasă ce fiori mi-ai dat!
Cai verzi. Pereţii de fum. Cărările fără drum. La cataramă cu tanti Speranţa, doar nu?! Nu ei, mai întâi, i-am decontat arvuna, ca să-mi întindă un pic aţa?
Tânăr, o-ho. Tânăr nu jucărie. Taur, ce spun, rinocer în frunte cu un dorn. Ca o ţestoasă de 100 de ani, ei bine plus 50 pe muchie bătuţi, trec printre ghionturi peste hopuri, ceţuri, nămeţi şi mlaştini şi – câte… cine mai ştie! – hotărât, păstrându-mi pe cap cununa.
A venit.
O mâţă – curtată în jurul unui horn.
O viperă reîncarnată cu solzii sluţi.
A plecat.
O urmă ce îmi calcă pe urmă.
Oh, coasă, coasă ce fiori mi-ai dat.

Pe rană poţi pune balsam. Torni litere pentru a întregi cuvântul. Traiectoria gândului o deturnezi cu alt gând. Speranţa murită o reînvii cu altă speranţă, numai sufletul, sufletul nu-l poţi hrăni artificial.

Trăim? Nu. Ne jucăm. Ne jucăm cu viaţa pe care o supunem la tot felul de perversiuni. Ne jucăm: Şi totul se întâmplă în jurul morţii sau spre nurii ei, sau în numele ei, sau pentru ea. Ne jucă cu viaţa spre binele, pentru binele morţii?! Oh, nu-i cam cinic?
Trăim? Nu. Ne jucăm. Cum? Cum ştim fiecare s-o facem, unii mai aprig, alţii mai îndărătnic. Deh! La joc nu suntem cu toţii la fel de pricepuţi. Unii cred, alţii se cred, puţini sunt însă talentaţi. Şi atunci improvizează, se prefac, dar cu toţii plusează din plin la ruletă. La ruleta vieţii, un fel de ruletă rusească.
Trăim? Nu. Ne prefacem. Din scutec în raclă poate şi dincolo. Şi dincolo? Şi dincolo ce! S-o luăm de la început? Hm!

Când, încet, se lasă cortina, simţi cum începe sfârşitul pe care-l doreai la sfântul aşteaptă şi nu aşa învăluindu-te-ntr-un nor de remuşcări, împins dincolo de limita limită. Remuşcări, renunţări; paranteze îndepărtate între a fost şi va fi. Temeri, îndoieli; acolade de timp într-un timp rămas suspendat între două mari, unice necunoscute, enigme pentru totdeauna, introducerea şi încheierea. Când s-a lăsat cortina şi spectatorii s-au împrăştiat la casele lor, resemnaţi, îngânduraţi îşi face prezenţa tiptil-tiptil uitarea.
Tu spectator, încă înlănţuit în gânduri, o vreme treci prin iniţierile toate ca o repetiţie generală. Bilanţ de întrebări şi răspunsuri, bilanţ de regrete.

Se luptă azi cu mâine. Se luptă pentru poimâine. Pentru că poimâine e o promisiune. Totul din tot, din toate şi de peste tot se luptă pentru promisiuni, pentru ce va fi, pentru viaţa de după.
Ce e viaţa de după? Veşnicie? O veşnicie trebuie să fie ceva plictisitor. Dar veşnicie după veşnicie cum ar putea fi? După statistici se pare că numărul curioşilor este destul de mare, se spune… îngrijorător. Azi are curiozitatea ei încă de când se crapă şi până când crapă negura din care s-a ivit. Se naşte cu gândul la moarte, la mâine, la viaţa de după. Ştie că se naşte o singură dată. Ştie că metempsihoza la specia astăzi nu există. E o efemeridă care se luptă pentru o promisiune ce nu poate fi onorată. Cumplit de trist să fi efemeridă, să crezi în promisiuni, în viaţa de după, în eternitate.

Dacă vom pune în locul legendelor repere noi, ne vom alege cu timpul atemporal, ne vom birui singuri şi zestrea pe care o vom lăsa va fi modificată genetic. O engramă, cu amprentă de mântuială.
Dacă pui în locul legendelor noi redări nu vom restitui, vom amaneta !

La streaşina închipuirii, căutătorii de împliniri sorb nectarul tămăduirii din Graal de argilă. Nu toţi sunt truditori, nu toţi sunt pătimitori, nu toţi sunt vrednici. Dar toţi spetesc canonul, sperând desăvârşirea.

Nu-i de mirare dacă din acelaşi tăiş de lumină şi zmeul îşi ia tihna, dacă are buzduganul din aştrii topiţi, răciţi, şi vede cu ochii tăi. Da, rosteşte poveşti cu gura ta, fierbe prin venele tale şi îmbătrâneşte cu anii tăi. Nu-i de mirare dacă ia suflet de om şi ostoit moare odată cu tine. El, în lumea lui nemuritoare, tu, sub lespedea uitării.

Oameni. În jur, oameni din câlţi, rostind cuvinte din cărţi necitite. Oameni. În jur, oameni cu gesturi gripate, trucate, îngropate sub pătură groasă, mârâind fraze întortocheate, nici de ei pricepute. Zbiri. Zbiri scormonind prin gânduri, o inchiziţie veninoasă şi nemiloasă.
Zbiri. Zbiri stârnind vânt cu mucegai în suflu. Stârnind lăute hodorogite şi false. Şi martiri putrezind în neputinţă.
Iată – îmi spun – cum am ajuns să privesc lumea!

Noaptea închizi ziua ce-a fost, o ştergi de urme. Nu dormi. Crezi doar. Poate trupul, atât şi nimic mai mult. Trupul. Bântui artera-timp într-un du-te vino programat de rigori netâlcuite. Neputinţa şi-a pierdut puterea şi-ţi lasă la-ndemână lumânarea cu care te cauţi. Noaptea de azi are-n pântecul ei mai mult viitor decât cele trecute. Ai vrea să dai un print, să găseşti desaga în care stă ticsit va fi-ul. Ai vrea să întipăreşti după-prezentul, să-l ai drept gaj într-un schimb cu biletul de plecare. Imaginile râvnite se risipesc, se tulbură, se strecoară grăbite spre izvoarele din care au fost cândva capturate, se preschimbă în ceaţă tot mai deasă şi dispar. Odată cu ele se duc şi amintirile. Amintirile de pe toată artera-timp.
Când deschizi ziua cu greul cu care te-ntorci în trupul rămas planton laşi viitorul în grija nopţii ce va să vină. Şi uite aşa bântui nestingherit pe artera-timp.