Spații culturale nr. 19 (11)

Camelia Manuela SAVA

Gheorghe Andrei Neagu: ,,arşiţa din ploi”

Poetul vrâncean Gheorghe Andrei Neagu, căci îmi place să spun despre domnia sa că este unul dintre cei mai înzestraţi poeţi contemporani din arealul Moldovei de sud, deşi este şi un prozator cu mult talent şi o operă consistentă în acest sens, este fericit pentru încă un motiv: apariţia la Editura TipoMoldova, în colecţia Opera Omnia – Poezie contemporană, Iaşi, 2011, a volumului de versuri „arşiţa din ploi”, reprezentând un regal de poeme din volumul anterior „Lacrima iubirii” (Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2010), precum şi capodopera sa, „Nunta neagră”, (poem tradus în mai multe limbi: engleză, spaniolă, franceză, rusă, italiană şi apărut la Editura Valman, 2010), dar şi alte câteva zeci de poezii noi care se alcătuiesc într-un tot liric, dându-ne de veste despre cine este şi ce simte Poetul.
Metafora ne întâmpină încă din primul poem, invitându-ne într-un univers liric ce se creează şi se re-creează în permanenţă prin propriile energii pozitive, ce ni se transmit şi nouă, cititorilor. Astfel, metafora luminii nu e departe de avea conotaţia blagiană şi, deşi poetul nu mai este la vârsta primilor fiori ai iubirii, ci urcă într-o etapă când „speranţa-nfloreşte pe ram,/ dorinţa tresare-n grădină”, putem lesne să ghicim că „taina aceasta-nflorită” e o iubire primăvăratică de care eul liric se împărtăşeşte, împărtăşindu-ne la rându-ne din ea, chiar dacă se simte „înşelat,/ De-atâta lumină cernită”. Ambiguitatea oximoronului lumină-întuneric („lumină cernită”) – ca şi cel din titlul volumului „arşiţa din ploi” – ne lasă pe noi să-i pipăim sensurile bogate şi variate: lumina este umbrită, cernită de grija/ de frica, mai bine spus, de a nu fi înşelat de timpul neiertător, dar totuşi ea semnifică purificarea prin iubire, lumina este iubirea.
În poemul „Nimeni” se îmbină la fel, în aceeaşi tonalitate dublă, pe de o parte solemnă, pe de altă parte ludică, noţiuni făţiş opuse: iad/rai, mângâind/tăind. Seria de întrebări retorice din poemul mai sus-pomenit (”Cine zboară/ Să-ţi alunge grijile,/ C-o aripă în spinare/ Şi alta la picioare?…”), adresate fiinţei iubite (ce-ar putea tot aşa de bine să fie autoadresate) îşi schimbă ţinta, devenind cu siguranţă propriul eu: „Cu cine-mi înfloreşte timpul/ Când universul moare trist în mine?/ Cu cine să-mi usuc de ploi/ durerea gândului în doi?” („Marea de cuvinte”).
Esenţa vieţii, copacul ca simbol al eternei tinereţi, este acum „copacul cu verdele-n bernă” („Ruga de toamnă”), cauza fiind una exterioară: sosirea toamnei-metaforă pentru o vârstă, pentru o nouă cruce pe care poetul o recunoaşte cinstit şi şi-o asumă. Schimbarea nu se face chiar cu uşurinţă, frigul e un alt semn al trecerii timpului, viaţa fiind privită ca un joc: „Din când în când ne place jocul”(„Răceala”), iar starea de melancolie este dată de trandafiri „leproşi” ce „stau trişti şi frânţi în glastra din fereastră”.
Anotimpul nou-sosit aduce cu el „visele cu aripi frânte/ Ce zboară triste-n părul gol”, pe când timpul trecător se îngemănează cu „ţărmuri reci”: „Oh, timpul nemilos mă poartă/ Spre ţărmuri reci.” („Treceri”).
Muzical, jucându-şi totul pe o ultimă carte, poetul consideră „ultima zi” ca fiind „zi de dor” („Când cerul răsturnat în mine/ Mă-ndeamnă să te-aştept/ O ştii prea bine/ Că vei veni cu ochi de jar…”, „Ultima zi”). Simboliste par a fi poemele „Lacrima” („Mi-am umplut visele cu flori la poarta ta, apoi am/ aşteptat./ Eram lumină./ Eram un copac de argint/ Ce în pantofi a rătăcit/ O lacrimă deplină”), „Noi”(„Ne-am întâlnit din nou./ Tu, noaptea înstelată,/ Eu, cerul plumburiu/…/Şi-n ochii tăi de fată/ M-am prăbuşit de viu.”), iar prezenţa florilor e desprinsă din tablourile lui Luchian: „La geamul meu/ rămân buchete de flori,/ ofranda celei plecate/ alungate de lumina din zori.”, „Flori”), acestea sunt fie „cupe de soc” („Vină”), fie „flori de măr” („Cerul”) sau „flori de fum”(„Ziua”).
Poetul plânge despărţirea de fiinţa iubită ca în poemul „Despărţire”: „Tu pleci iubita mea în soare” sau depărtarea aduce cu ea frământarea îndrăgostitului: „Te-ai depărtat de mii de ori/ ca să revii tăcută,/ purtând în tine calde ploi/ şi-o disperare mută.” („De-atâtea ori”).
Parcul este decorul ideal pentru o idilă, dar plânsă, nefericită: „Parcul plânge. În tulpini,/ Unduindu-şi veşmântul/ Te aşteaptă să alini/ Lacrima, când fuge vântul.”(„Parcul”). Iubita parcă se joacă cu sentimentele îndrăgostitului: „Îmi spui că te joci7 Cu mâna curată-n zăpezile reci/ Secunda-i lumină când treci/Iar torni în pahare, licoarea/ Plecărilor seci.”(„Seminţe”), alteori îi alină suferinţa: „Sari pe loc cu mine/ Bate din picior/ Gândul către tine/ Se preface-n dor./…/ Tu atunci cu gura/ Vesel surâzând/ Risipeşti durerea/ Clipelor de rând.”(„Joc”).
Iubirea este fie un sentiment cast, ideal („Roua iubirii”), fie unul casnic, palpabil („Inadvertenţe”). Lacul, noaptea, lumina, muzica frunzelor, luna, stelele, roua, femeia-noapte sunt tot atâtea motive ce susţin poemele iubirii într-o lirică plină de sensuri adânci. Poetul iubeşte profund, exprimându-se suav, uneori senzualitatea este cea care primează, dar în sensul decenţei, este un sentiment lilial, pur; este reluată vechea poveste, când romantică ori realistă, când simbolistă. Lacrimile îngheţate, copacul, ramul sunt cele care completează şi întregesc arsenalul liric într-un peisaj sufletesc văzut când arid: „Sunt un copac ce-abia mai urcă/ puţină sevă-n rădăcină”(„Bătrân copac”), când plin de dorinţe ca în poemul „Să poţi”. Între aceste două coordonate stă destinul: „O ţigancă cu ghiocul7 mă opreşte, m-a ghicit./ Îi dau sufletul drept plată/ să-l ucidă şi mă duc./ N-am o ţintă n-am o oră/ pentru care să respir./ Alungat acum din horă/ merg şi mă deşir.” („Deşirare”).
Peisajul se schimbă, însă sentimentele sunt aceleaşi: de dor, de neîmplinire; visul de iubire se zbate în versuri ca acelea din poemul „Căderi”: „Cu ochi de jar, adun durere -/ Iar ai plecat. Ai să mai vii?/ Cad frunze ude-n părul tău/ de lacrimi care curg şuvoi/ şi se topeşte visul meu/ În ochii negri, trişti şi goi…”.
Tot acum, poeme ca „Rod”, „Noaptea”, „Fărâme”, „Lebăda”, „Flori”, „Indecenţe”, „Când”, „Respiraţii”, „Definire”, „Ruguri”, „Frig” pregătesc gradat poemul-capodoperă „Nunta neagră” unde atmosfera de baladă se croieşte încă din primele versuri: „Ziua-şi ridicase fruntea/ Din pădurea adormită…” şi de aici poveste dublă cu o nuntă dublă ce aduce în prim-plan simboluri eterne-strigoiul, mireasa, mesenii ce asistă la nunta transformată-n înmormântare. Astfel, aflăm că în mijlocul pădurii, mireasa se face dorită de mirele-strigoi, „scăldat de spaime” ce aşteaptă să i se împlinească visul: „o ghicesc uşor venind/ Pe cărarea sărutată”. Eminescian sau nu, gândul poetic e dublat de un blestem, nu mai e iubirea de altădată: ciuta-iubită se teme şi cu ea se teme întreaga natură umanizată, anticipând durerea clipei, momentul îngrozitor ce va să vie: „Frunzele înfiorate/ Tremură pe ramuri…”. Vestea cade grea: „- Ziua nunţii sorocite/ a venit! E azi…” (mireasa fusese promisă, de fapt, altuia) şi îndemnul de a fugi în lume, venit aici din partea ei, este respins cavalereşte: „A fugi nu se cuvine,/ Dar voi fi mereu cu tine”, sentinţa despărţirii este dublată aici de presentimentul morţii, atât a celor doi îndrăgostiţi, cât şi a naturii însăşi: „Din înalturi stau să cadă / Frunze moarte, alb-albastre”, pentru că îndrăgostitul parcă vede în palmă ceea ce se va petrece în curând: nuntaşii o caută pe cea care ar trebui să fie mireasă la nunta lor, răscolesc pământul căutând-o pe fugară, al doilea mire, cel tocmit (sorocit) are şi el o presimţire sumbră: că îşi va pierde mireasa în ziua nunţii – „se va însoţi cu vântul”. Mirele iubit, dorit merge să ceară dezlegare zeilor pentru a intra în tărâmul fermecat al iubirii eterne: „Şi primiţi-ne la voi/ În cerul ferecat de ploi/ De ştiţi să iubiţi ca noi”. Zeii stau la sfat, judecă dacă muritorii au dreptul să îndrăznească mai mult decât le este îngăduit…Nunta merge înainte, mesenii beau, îndemnaţi de păcate, mireasa e gata să se jertfească, urmându-l pe celălalt, nedoritul, care e un simplu muritor ca şi ea. Aflăm verdictul zeilor, dat în chip de râs, deşi este unul cutremurător: „Să piară!”. Oare când le-a fost dat muritorilor să îndrăznească mai mult”!? şi-atunci, natura îndurerată, deplânge moartea ce va veni năprasnică: „pădurea geme/ Lovindu-şi ramuri triste, moarte”. Mirele-strigoi vine să-şi ceară mireasa, se încaieră cu cel real, „măcelul e cumplit!” fiindcă „un mire-i de prisos”, însă mireasa e cea care îşi pecetluieşte soarta, dorind să-l urmeze în lumea veşnică prin moartea sa şi îl îndeamnă cu privirea pe cel care a venit să o ia… e ucisă de cel care o iubeşte (parcă spre a le face în ciudă zeilor atotputernici!) mai mult ca viaţa lui, urmând-o şi el, îmbrăţişaţi fiind de ierburi; cei doi iubiţi vor fi prohodiţi doar de pădurea ce fusese martor al iubirii lor, iar nuntaşii se trezesc că în loc de petrecerea de nuntă au parte de o înmormântare, „Au capul în pământ…”. Durerea aceasta nemăsurată este a naturii întregi care plânge pierderea suferită: „Se clatină copacii/ Cutremuraţi de vânt/ Din contopirea pură a jarului cu iarba/ Zac miri ucişi de ură./ Plânge pădurea…”
Orice comentariu e de prisos. Povestea s-a încheiat. Fără happy-end. E un prohod general parcă şi în sufletul poetului care doar a comentat cu ochi îngroziţi cele petrecute, redându-ne alert o iubire ca-n basme: „…a fost odată ca-n poveşti…/
Şi s-au iubit cum nu gândeşti/ că s-ar iubi vreodat…”.
Părăsind tărâmul basmului, întâlnim un alt registru al volumului, cel realist în care se recunosc figuri importante din viaţa poetului: tatăl („De când mă ştiu/ Am vrut să semăn cu tata./ Mare, puternic, căpos/ plin de furtună-n priviri/ Şi de arome plăcute în palme.”), mama („Scrisoare de dincolo”, „Tratament”, „respiraţii”), cenacliştii, directorul, bancherii, poetul. Tonul este ironico-satiric uneori, comico-tragic („Camera de gardă”, „Cerere”), dar de cele mai multe ori este dramatic, poetul reflectând asupra vieţii şi morţii, asupra realităţii înconjurătoare contemporane în care nonvalorile primează, aşa că vom întâlni pamfletul, ironia, autoironia, zeflemeaua în câteva epigrame reuşite şi cu direcţie.
Moartea şi iubirea, timpul cu trecerea lui nemiloasă şi de neoprit, tristeţea crescândă între azi şi ieri, inspiraţia, deziluzia, dar şi bucuria de a iubi senin sau pătimaş, disperarea şi frica de a nu fi părăsit, de a nu fi înşelat de iubită, de timpul ce se scurge în defavoarea sa, de toţi ceilalţi, toate acestea sunt simboluri cheie ce ne vorbesc despre un poet sensibil, chiar ultrasensibil: Gheorghe Andrei Neagu.

Vali NIŢU

autograf pe mijlocul vieţii

… mi-ai intuit privirea dezertată
spre o magnolie însingurată-n dor
şi din bocancul desprins de talpa rece
a pământului ce-şi savura rodul
înnodai şiretul descheiat
cu vena dintr-o sevă
pe mijlocul vieţii
alergai să-mi cumperi sandale
cu barete şi parfum primăvăratic
iar din culorile culese dintr-o metaforă
scriai unicei magnolii pe o petală
un autograf semnat trăire
dintr-o altă primăvară
pe mijlocul vieţii
te-aş ruga
să te opreşti pe buzele roşii
dintr-o floare de magnolie
o zbatere a unui punct
dintr-o gradină vie
în mijlocul vieţii
a renăscut.

cartea de căpătâi

mă calc în picioare
intelectual de modă veche
să vadă nepoţii mei
un film
cu biblioteca prinsă-n cuie
până la floare

şterg praful
mă minunez ce puţin s-a adunat
de la ultima întâlnire
cu ordinea alfabetică
însetată

pe noptiera fără culoare definită
a rămas o carte
lângă căpătâiul patului
bătut în cuie.

coadă la atelier

…ştii ceva, femeie?
îngăduie-mi să opresc la colţul străzii
să-mi las inima la vulcanizat
poate reuşesc să mă ridic
la nivelul stratului de omăt
din privirea ce îngheaţă
orice speranţă
… aud ecoul
îngheţ câteva ceasuri absurde
la coada de la manufacturier
se miră vecinul din partea dreaptă
de celălalt absurd reper
căci tot ce pare e mister
femeia mult visată?
… aud ecoul
e coadă mare
la atelier.

filosofie de weekend

weekend recapitulativ
în filosofia duetului cu ceaşca de lut
cărămiziu

despre locul unde este amplasată cariera
cu hârleţul ce-şi plânge
pământul reavăn
ca materie primă

ritmul sacadat al exportului premeditat
rupe tăcerea rădăcinilor
ce simte apropierea finală
ca o depărtare

roata olarului nu mai are putere să înţeleagă
neputinţa lutului
şi încearcă să le vorbească mâinilor
dar răspunsul este mereu
tăcut

weekend repetitiv
unelte şi uneltiri
în biciul cuvântului
rămâne doar filosofia
unei ceşti cu cafea
din lut cărămiziu.

la chindie

…scumpa mea, ştii ceva
prinde-mi mâinile cu inelul încrustat
în trunchiul cu muguri de sete
şi cercuri concentrice
din noi
nu şopteşte visul cu ochii de faţă
vorbim noi
văzutul vis de sub straiele curate
ne leagănă-n metaforele existenţei
spre ramurile din zi
o haină nouă pe măsura noastră
din esenţa de iubire târzie
ce nu-i croită pe tipar
a iubi nu se spune
se face… cu har
hai
prinde-mi mâinile
la chindie.

mai beat ca vântul

dau cu basca de pământ
şi mă ciondănesc cu anotimpurile
fiecare cu mama lui
în timp
continuă trecerea în revistă a ţinutei
pălăria din fetru
căciula de astrahan
şapca de rocker
cu cozorocul mamei purtătoare
a sarcinii
în timp
ce defilează pe podiumul (i)luminat
apare posibilul tată
habar n-are ce anotimp este
după sandale
nici după sticla de băutură
cu gâtul destupat
fluieră a pagubă
iar
vântul
împinge de la spate
anotimpurile.

monolog

eşti singura femeie
mereu cu mine
deşi nenăscută
în tabelul lui Mendeleev
sau in vitro

doar undeva în sensul giratoriu
degetele mele din lut
îţi modelează trupul
nu întâmplător
între noi a rămas
o literă

nostalgiile fug către tine
în dimineaţa cuvintelor
nenăscute

ninge privirea ta
căutând în fiecare fulg
dialog.

nuanţa din alb

crede-mă orice
dar nu-mi spune că râde apusul
în cea mai plagiată pictură naivă
din expoziţia cu vânzare
de creiere

du-mă la medicul meu de familie
ce-şi împachetează stetoscopul
cu mâna tremurând
în mănuşile chirurgicale cu pudră de talc
împrăştiată pe drumul plâns
al dezrădăcinării
ca-ntr-o poveste

păstrează imaculatul din Albă ca zăpada
şi nu-l amesteca
cu albul din continentele îndepărtate
vei fi surprins
de altă culoare.

păşesc prin timp

în parcul de la Chindie
călcam pe vreme
cu frica să nu se răzbune prea crunt
iarba înghesuită
sub talpa toamnei

dădeam cu presupusul privirii
despre ultima sinucidere
în care a fost implicat un ecologist
în costum verde de camuflaj
sub turn

pe lacul de la Chindie
buzele secate îşi astâmpărau setea
de iubire târzie

mi-am mutat pasul lângă pas
şi am mângâiat o amintire
căzută la pământul plâns
din Turnul Chindiei

ce pot să fac decât să scriu
alunecând prin timp
o piatră.