Spații culturale nr. 19 (10)

Radu Cange

În alt tărâm
de George Canache

Un poet care nu s-a bătut pentru poezia sa, cum puţini sunt, dar care trăieşte pentru poezie şi, în acelaşi timp, pentru boemă, este George Canache.
Înainte de revoluţie, prezenţa lui în reviste, prin poemele sale, era ceva mai vizibilă. Revoluţia i-a adus, totuşi, şi prima împlinire: o carte de sine stătătoare, cu o grafică interesantă, editată în condiţii mai mult decât decente, la Editura Vinea, în anul 2007. Poetul mai este prezent în Dicţionarul cinematografic al literaturii române, autor Grid Modorcea, apărut fiind acesta la Editura Cartea Românească în anul 2003; într-o carte colectivă de versuri apărută în 1990 în U.S.A., California, Editura Buero şi în Antologia poeziei româneşti în limba esperanto, în anul 2005.
Cartea de versuri În alt tărâm, însoţită de recomandările Constanţei Buzea, Nichita Stănescu, Ov. S. Crohmălniceanu şi C. Stan, rezistă prin poeme ce amintesc de expresia haiku-ului, concentrate, diafane uneori, nu de puţine ori melancolice.
Având ceva din „taina luminii” – vezi recomandarea lui N. Stănescu -, potenţialitatea versurilor provine din legitimitatea aspiraţiei poetului, din orizontul poeziei sale. Enunţurile scurtelor poeme nu sunt, cum s-ar crede la o primă vedere, gratuite, ci sunt bine structurate în filozofia poetică a autorului. Pendulând între pesimismul poeziei şi încrederea în ea, poetul spune: „Poemul – un cântec de ceară”, ca apoi, imediat, pe pagina următoare, să ne înştiinţeze: „Ţiuiau poemele mele –/ trasoare în noapte./ Prezent!” Intuindu-şi chipul în altcineva, autorul, în numai câteva cuvinte, zice: „Necunoscutul, /purtându-mi/ chipul.” – Succes; continuând cu: „Virgula -/un punct/ care plânge.” – Portret. Prezent în cotidian, ca şi în alte clipe mai îndepărtate sau nu, aflăm: „Desenaţi doi stâlpi/ şi un fir de telegraf/de care/ atârnă/oraşul,/ apoi… pagina albă.” – Curs de înzăpezire.
El este într-o continuă aşteptare în apariţia imaginilor: „La ţărmul versului,/ aşteptând imaginea.” –Far. Acelaşi cotidian în poemul Chioşc: „În fiecare dimineaţă,/ dintr-un braţ de reviste/ sângerează lumina.” Poate aici intuim suferinţa poetului aşteptându-şi izbutita, neliniştea şi de ce nu, speranţa în durata poeziei incluzând sacrificiul. Printre poemele memorabile se numără Sepia, amintind de o secvenţă flash parcă dintr-un roman al lui Gabriel Garcia Marquez, pe care îl redăm: „După un secol,/plictisit,/ generalul din fotografie/ scoase pistolul/ şi trase!”.
În acelaşi timp, poemul poate fi „un şarpe la soare” ori „Fulgii/ de/ nea/ se/ rănesc/ pe/ statui.” Sau Cu timpul, unde arborele genealogic nu-şi urmează întotdeauna drumul, excelent: „Mustaţa bunicului,/ apoi zâmbetul tatălui meu/ dominau un perete./ Nu de mult,/ copilul/ a adus/ o pictură modernă.” – ce intră în intimitatea unui timp al poeziei veritabile. De asemenea, Mască, pe care îl reproducem: „Marea ri-da-tă/ pierdută în linia orizontului./ Şi dintr-o dată,/ Cerul/ la fel de ridat,/ la fel de albastru,/ prelung/cu tot sufletul/ în afara lumii.” – unde, într-adevăr, ontologicul se face simţit.
La orice pas, în carte, versurile izbutite, ce merg de la simple observaţii la filozofare, încearcă să-şi facă loc în orizontul cititorului, unde puritatea şi explozia coarnelor unui melc se izbesc de cer; vezi Zgomot. Întârziind în noapte – în boemă?… -, poetul spune: „Răsucea cu îndemânare/ aceeaşi cheie,/ în aceeaşi broască încăpăţânată a uşii./ Intra ca un oaspete,/ privea la ceasul din perete,/ îl suspecta,/ apoi forma un număr de telefon: 958,/ reascultând/ Domnişoara Exactă.” Aici avem un joc cu timpul şi cu teama ascunsă a autorului, suspectând până şi ceasul, cele înconjurătoare. Asemănarea dintre Venus impudica – studiu – şi transparenţa mâinilor poetului nu mi se pare deloc nepotrivită, ci, intuirea, paradoxal, a unor… transparenţe. Versuri delicate, sentimentale conţin: Suprapunere: „Numele ei/ r-i-s-i-p-in-d-u-s-e/ în cameră./ Ştergând praful.” Sau acesta: „Oraşul plecase să-şi revadă câmpia,/ muma şi tatăl./ Era un început de duminică./ În inima parcului,/ copacii/ îşi smulgeau frunzele.” – Nu mă iubeşte! Ori simple observaţii de o puritate desăvârşită: „Şi lapsusul cerului,/ o frunză suspendată-/ imaginea unui licurici rătăcit./ Nervurile toamnei/ blocând clapele/ maşinii de scris.” – Flash-back. Printre ultimele poeme, nedumerirea întâlnindu-se cu durerea, în Numai tu: „Numai tu,/ precum salcia,/ tulburând apa,/ nerecunoscându-şi chipul,” şi Suvernir: „Nu-ţi fie teamă!/ Nu mi s-a întâmplat nimic./ Doar rana aceea -/ Umbra.
Cartea, în totul ei, recomandă un poet hipersensibil, nu de puţine ori profund în versurile sale, atent la întâmplările cotidiene, unde amărăciunea rar îşi face loc, punctată de câteva poeme de dragoste memorabile, cu mare economie de cuvinte, intuitiv şi disciplinat totodată în această „meserie” şi visătorie fără de leac reprezentând acest mic univers poetic marca George Canache.

Lucian Gruia

Ioan N. Roşca – POETUL MĂRII

În prefaţa cărţii (1), intitulată inspirat Ţărmurit de nemărginire, profesorul Nicolae Georgescu consideră că poezia profesorului de filosofie Ioan N. Roşca reprezintă „un tratat de filosofie sceptică făcută în versuri”. Eu cred că scepticismul acesta e numai una din faţetele poeziei sale. Desigur, destrămarea iubirii justifică pierderea încrederii în valorile existenţei: „Totul e atât de frumos, minunat, / cântam unul pe sufletul celuilalt / până se rupe ceva în noi, / o coardă delicată, ultrasensibilă, / numită încredere, aşteptare, dorinţă, speranţă, / sau altfel, într-o mie de alte chipuri posibile. /…/ Iubeşte-mă până în tăcerile mele / pe care nici eu nu le voi descifra vreodată.” (Totul e atât de frumos…)
Amintirea iubitei produce însă delicate imagini poetice care mă fac să cred că poetul poate fi considerat şi un sceptic mântuit, senin, mioritic: „Absenţa îţi strigă prezenţa, iubito! / Amfore de lumină pe poteci, / urma ta miră florile trezite / şi fluturi o colindă, zeci şi zeci. // De reapari, mă invadezi, iubito, / cu cerul tău în care mă absorbi. / Ochii îmi spun că eşti o nălucire, / iar sufletul – că am putea fi orbi.” (Amfore de lumină).
Citind alte poezii ale volumului lui Ioan N. Roşca regăsim a altă ipostază a poetului, aceea heraclitiană, din moment ce marea este unul din simbolurile sale predilecte. Zbuciumul mării reprezintă avatariile vieţii, trecerea timpului, schimbarea veşnică: „Nu, n-am să uit / valurile în tainic tumult: / în noapte, singur pe mal, ascultam / vuietul mării de ani şi ani!” (Cântecul mării)
Poetul chiar se identifică la modul liric cu marea: „Deşi pe ţărm / mi-am şindruit casa, / mă cheamă mereu / Thalassa, Thalassa” (Thalassa)
Până şi freamătul crengilor dă impresia mişcării fără odihnă a valurilor: „Marea din arbori: / coroane-valuri, / stropi verzi de frunze, / foşniri, ecouri, / cântec de scoici.” (Marea din arbori)
În altă ipostază, sufletul poetului se arată scindat, apoi metamorfozat într-o negură deasă: „Sufletul meu – / jumătate întuneric, / jumătate lumină. / Uneori, / ca aurora pustiului / fulgerându-mi rărunchii, / cele două jumătăţi se amestecă / şi devin / precum o ceaţă / ce mă inundă / sură şi deasă / că nu mai ştiu: / o fi seară, / o fi dimineaţă?” (Indecizie)
Toate aceste faţete pe care le dezvăluie poetul dovedesc faptul că versurile sale sunt introspective, aşa cum mărturiseşte singur: „Imaginile reţinute pe care / le tălmăcesc în poemele ce urmează / nu sunt decât eu însumi aievea / spus acum, încercând să ajung iar la mine.” (Inscripţie). Căutările lirice ale poetului sunt rezumate perfect de Eminescu în ultimul vers al Odei în metru antic: „Pe mine, mie, redă-mă”.
Spre această regăsire de sine îl poartă poezia de dragoste, dorul după fiinţa iubită: „A fost vis sau poate nălucire, / în uşa casei cine bătu? / Vântul doar pe uliţi în neştire, / de acasă lipseşti numai tu. // Salcâmii te cheamă la fereastră, / veioza te-aşteaptă s-o aprinzi, / luna îţi aşază flori în glastră, / numai tu lipseşti dintre oglinzi.” (Aşteptare)
Dar zbuciumul poetului, aidoma valurilor mării, nu se va linişti niciodată.
În postfaţa semnată de Muguraş Maria Petrescu, traducătoarea volumului în limba engleză (Ioan N. Roşca: Poezie şi sensibilitate) remarcă simplitatea plină de adâncime a versurilor autorului: „În modă se apreciază că lucrurile simple sunt cele mai elegante şi mai distinse, zorzoanele părând superflue. La fel se întâmplă şi cu poezia lui Ioan N. Roşca. La o primă citire pare simplă, dar atât, doar la o primă citire (a nu se confunda cu simplistă). Îţi merge direct la suflet şi te simţi bine cu ea, în ea şi în sinea ei”.

Ioan N. Roşca, Amfore de lumină, Casa editorială Floarea albastră, Bucureşti, 2010

Ionel Bota

Un început. Poezia Adrianei Weimer sau cum să scrii despre vis

Limbajele poeziei nu ţin de magie. Omul, la urma-urmei, este marea semnificaţie a acestei sărbători, cuvântul. Poezia ar fi, deci, miracol şi atitudine, exprimare a fiinţei în sincroniile lumii. Dar idealul poeziei nu poate fi principiul creativ, doar aleanul discursiv al ceremoniilor fiinţei de a provoca spectacolul marilor coincidenţe.
Un lirism de ordonare, de re-aşezare a criteriilor exprimă ca pe un superb exerciţiu al esenţialului evoluţiile din postbelic ale poeziei care se scrie în Banatul nostru. Se întâmplă, desigur, lucruri importante, nu doar sporadic se derulau şi marile sfidări la adresa temelor oficiale, este asumată suferinţa colectivă a literaturii noastre de a nu şti să revoce stridenţele sau a nu grăbi recuperarea vechilor configurări. O desfăşurare cumva brusc artistizată după 1989 punctează un registru de operaţii-cheie care, subiacent, evocă un „poiein” al edificărilor, un imagism deodată întinerind acelaşi spectacol al atitudinilor etice.
Şi pentru Adriana Weimer poezia înseamnă aventură şi spectacol, reverenţă delicată şi ritual confesiv, opţiune a fiinţei tragice în morfologiile timpului. În runele timpului prăbuşit, compus şi re-compus, rezidă spiritul poeziei ca un manifest al eului prefaţându-şi epifaniile: „Voi rămâne cu voi nesperat de puţin,/în zbucium îmi voi ascunde toată marea,/în fiecare anotimp e un destin:/lumina din stea n-o stinge depărtarea.” (Lumina din stea, în volumul Infinita iubire, Timişoara, Editura Marineasa, 2005, p. 34)
Poeta are, desigur, altă raportare la magia cuvântului, arta îşi prezervă sieşi hermeneutici, există opţiunea feericului dar şi tensiunea tragică. Idealistă în esenţele evoluţiei sale, această poezie de-retorizează şi spune, afişează ludicul, nu-l experimentează, descoperă şi subminează. O subminare delicată a unei tristeţi generalizate. După debutul editorial din 1994 într-un volum colectiv, poezia Adrianei Weimer îşi asumă, radical, purificările, reflexivul defineşte o structura mentis a de-nuanţării iniţiatice, realitatea este abordată jubilator şi „monografiată” ca nostalgie a imaginarului. Volumul Drumuri în noi, din 1997, pare un decalc al fiinţei asediate, o contragere mimetică a temei unului într-o matematică a disperării. În primul ciclu, de pildă, simbolici ale antinomiilor desfac înţelesurile, până şi sensibilitatea e fictivizată în cifrul unei suferinţe prin care e de-structurată meditaţia: „Universul se repetă în noi/ca un număr cuprins într-un latul/)nu mai contează/un zero în plus infinitului, spunea înţeleptul).//E o matematică a lumii/în care cifrele au forma destinelor/numere printre numere complexe/numere întregi.//Lumea/ – o eroare de calcul/o întrebare promisă morţii.” (/Universul se repetă în noi/, în volumul Drumuri în noi, Timişoara, Editura Marineasa, 1997, p. 33)
Scufundarea în fascinaţiile realului facturează un joc al eliberărilor, eul „priveşte” lumea şi idealizează o reformă a melancoliei. Un soi de de-fanatizare a gesticulaţiilor prefaţează un drum al despărţirii şi al regăsirii de sine, scenariul lumii seduce doar între limite şi convenţie. Discursul favorit ţine de o mentalitate a risipirii iar lirica Adrianei Weimer emană frivol din acele revolte „asurzitoare” ale sufletului deodată retras în ritualul cuvintelor: „Detest neputinţa/de orice fel// – povară/a trupului/şi a sufletului,/ea macină.//Mai devreme/sau mai târziu/durerea devine/tăcerea/cu lacrimi în ochi,/căderea în gol.” (Povară, în volumul Profund, Timişoara, Editura Marineasa, 2005, p. 32)
Nu avem un experiment al exemplarităţii, aici, dar poezia Adrianei Weimer evocă graţia investirilor orfice, reificând luciditatea între „limbajele” viziunii. Radiografia sentimentelor seamănă cu o aventură evanescentă, anatomia luminii supurează în ceremonie gnoseologică. Emisiile colocvialului denunţă tocmai arta ca viaţă, triumf al tuturor iniţierilor: „În lumină/umbra cuvântului prinde contur,/cum omul îşi poartă umbra/în viaţă.//Din lumină/spre lumină/cuvântul prinde viaţă.” (În lumină, în volumul Infinita iubire, p. 70)
Acest ludism iniţiatic se hrăneşte din sentimentul învingătorului. Un eu „analitic” invocă şi evocă „traversările”, lumea se lasă descifrată, în resemnările poeziei suverane se află, recenzată, simbolica universalităţii. Crispările melancoliei aduc o instanţă semantică, un fel de amintire altei geneze. Ea „explică” sensuri, este contra-figura exuberanţei, mimează disoluţii, inventă o retorică a fiinţei grandilocvente: „Îşi gândeşti nerostirea/şi visele îşi acceptă/impasibil naşterea/în târziul acesta/când doar secundele/se mai caţără/una pe alta/sfârşindu-te-n noapte/începându-te-n zi.” (/Îţi găseşti nerostirea/, în volumul Drumuri în noi, p. 14)
Texte frumoase, mult detaşate de ambitusul travestirilor din lirica modern/postmodernilor, poemele Adrianei Weimer definesc, deja, un traseu interesant în literatura bănăţeană.

Valeriu Sofronie

Poemul generator. Lucian Alecsa, pitagoreicul

„Mereu se războiesc tâlharii sufletului cu lutul de pe oase”

Când îşi pierde inocenţa, şi asta se întâmplă cam o dată la doi ani, Lucian Alecsa iese din câte o editură cu braţele încărcate cu cărţi. După cum îi este obiceiul, şi anul cultural 2011 este întâmpinat cu un nou volum de versuri – „Viaţă mahmură şi neagră” (Editura Brumar). Abia ce-şi încheie prima decadă de creaţie (de la debutul din 1992 la ultimele două piese în 2009), scriitorul botoşănean o deschide pe cea de-a doua.
Cartea stă de la început sub semnul dublului neînceput – „fratele geamăn nenăscut”, în limbaj pitagoreic, diada. La fel ca într-o pagină de filosofie pitagoreică, unde din Unu (monas), limitat prin rotunjimea sa, şi diadă, o natură nedeterminată, nelimitată, nedefinită se nasc numerele şi, din ele, lucrurile, şi în poezia lui Lucian Alecsa simţim prezenţa celor două principii şi lucrarea lor – poemele. El, unitatea prezentă şi diada, geamănul absent. În poet sunt reuniţi ca într-o fugă de Bach cele două euri, naturile sale dominante şi recesive. Când dominantă una şi recesivă cealaltă, când invers. Niciodată exclusive, mereu prezente, „ca două jumătăţi defigurate ale aceluiaşi sictir lumesc”. Monada, prin simplitatea sa conceptual-poetică, este de sus. Diada, prin nedefinirea sa, este de jos. Cum ar spune un mare poet, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, alta foarte de sus… Eul ceruit spune „Mă simt asemenea unui atom de oxigen în plămânul lui Dumnezeu”. Eul pământenit este numit „el, umbra mea…”.
La fel ca la filosofii numerologi, unde nici unitatea şi nici doimea nu sunt numere, deşi ambele generează numerele, şi la Alexa, Eul prezent şi geamănul său absent nu sunt poeme, dar le fecundează şi le fac posibile în spaţiul creat de polarităţile dintre ele pe toate celelalte. Fiecare poem e de fapt un concept. Un fel de număr particular redus la o idee. Astfel, Luciditatea este produsul „toxiinfecţiei onirice”, Deconstrucţia raiului sau resurecţia dracilor sunt mesajul „epavei”, Repetarea, urmarea destrămării paradisului „sângelui cald”, Semnul se află în „gravura de pe suflet”. La fel, vin în şirul numerelor – poeme, Cercul („Mi-a fost dat”), Golul („Eram fericit şi făr de suflet), Spărtura („De atâta heroină”), Deplasarea spre roşu („Noapte mahmură şi neagră”), Apocalipsa („Un zbor întors”) etc.
Poemele lui Lucian Alecsa sunt idei. Ideea nu este abstractă, ca în epistemologia modernă, produs al idealizării şi abstractizării realităţii. Dimpotrivă, ideile acestea sunt lumea în totalitatea ei, nu un semn al acesteia, nu un surogat, nu un abur. Iar toate aceste idei puse laolaltă, alcătuind „Noapte mahmură şi neagră” sunt opera unui gânditor matur, unui străvăzător sufletesc.
De poetul Lucian Alecsa te apropii greu. Trebuie să împarţi cu el câţiva demoni (a se citi, ceva din autobiografia autorului) şi să te laşi stăpânit de euforiile lor. Lucian Alecsa nu-şi menajează în niciun fel nici cititorul, nici poezia. Pe aceasta din urmă nu a văduvit-o nici de prezenţe angelice, nici de tentaţia demonicului. N-a înecat-o în metafore, nici n-a ferit-o de ele; n-a sufocat-o cu seriozitatea, dar nici cu ironia. Cunoscătorii ar spune că reţeta după care a amestecat logosurile se dovedeşte a fi un succes. De aceea, aşa cum este obiceiul în astfel de situaţii fericite, le urăm celor care îi trec pragul ,,Lectură plăcută!”.

Octavian Mihalcea

UN SURÂS BOEM

zefirul mişcă pietrele în fiece loc tainic din centru
ca o viaţă împodobită cu strâmte costume negre
uşori paşi urmăresc linia covorului

am recucerit muzeul şi poate am dezgropat frumoase vorbe
ce de-abia aşteaptă să intre în carne

sărutul mâini drepte închide toată cenuşa artistă a buzelor
cu mult respect alungă tirania lemnului lovit
până dincolo de coloane s-au târât zgomotele

un surâs boem promite alte veniri
bijuterii şlefuite în gând

ERAU ŞI RAZE

a întâlni de multe ori singur murmurul cărţilor
paradis împins pe lângă somn

erau şi raze fierbinţi la alegere
ori una ori alta în mijlocul insulei
parcă mereu plecăm înainte
tot spre aceeaşi îmbălsămare
din spatele crăpăturii

ochi în ochi
mereu ochi în ochi

DAR

trebuie să păstrezi enigma ursitei
aşa cum este ea mereu roşie
suita încinsului Marte
pe lumină vei spune mai multe
eşti departe e linişte ca odată
când primeai lumea în dar

EVADĂRI

cât mai compacte falii de timp trec prin lumi colosale
de artişti ai secundei
am fost talpă strivitoare sau poate
nudul florii păgâne
rădăcinile ştiu groaznice adevăruri
cum lacrimile şi îngerii cad
cum se feresc dimineţile să continue ziua

încordează arcul şi trage!

mereu în căutarea cailor
sau a jumătăţilor de oameni călare
nu va şti nimeni ce a urmat după răsăritul soarelui

poate iluzia unui rătăcit suflet pereche

PRINTRE COPACII DE LÂNGĂ APĂ

eu îţi cunosc viaţa – metaforă în ramă grea
doar eu voi povesti apoi despre ce s-a întâmplat cu adevărat
ştii tu…acea nudă pasiune acvatică învăţată la început

restul se vor întreba cum oare te poţi sinucide
chiar într-o mânăstire
pe pragul de geniu al naşterilor presupuse

am visat într-adevăr unicul vis
culoarea a fost prea tare?

O ISTORIE

prăvălite arome bucură ochiul nedezlegat de foc

istoria secretă invadează şi alungă
tocmai în cea mai vestită parte a oraşului
cu tot fluidul fără nume alături

amurgul ne va aminti cine ştia mai mult
din acea nevăzută linie
a tărâmului cu pielea subţire

atingeri alese care străbat