Spații culturale nr. 87 (9)

Florin Daniel DINCĂ

DORIN TUDORAN, DISCURSUL SIMBOLIC
(De la PASĂREA EMANUELLE la YACHTUL TĂU DIN OS DE PĂPĂDIE)

Pe lângă perspectiva unei evoluții în două salturi, „«trepte» omogene atât tematic, cât și stilistic” (I. B. Lefter, Poezia „omului revoltat”, în D. Tudoran, Viitorul facultativ. Poezii alese, 1999, p. 10), faza „preafrumoaselor cuvinte” (numită așa în „Confesiune”, Pasaj de pietoni, 1979) fiind prima, iar faza „limbajului de șmirghel” (Al. Cistelecan, în D. Tudoran, Tânărul Ulise, 2000, p. 360) fiind a doua, discursul simbolic, pe care l-am construit, este o structură interpretativă prin care macrotextul, adică volumele de versuri de la Mic tratat de glorie (1973) la De bunăvoie, autobiografia mea (1986), este provocat să se deschidă altei lecturi critice, una complementară, de bună seamă.
La nivelul rețelei de simboluri din poezia lui Dorin Tudoran se creează o ierarhie simbolică, după pluralitatea de semnificații a fiecărui simbol și după criteriul frecvenței, drept care ne-am concentrat atenția asupra a ceea ce numim pivoții simbolici ai liricii lui. Primii pivoți simbolici, pasărea și calul, formează nucleul bestiarului din poezia lui D. Tudoran. Ceilalți, ambarcațiunea și apa, vin împreună, ei fiind interdependenți, pentru că vehiculele plutirii (corabia, blondele brigantine, bărcile îngropate sub pești, luntrea de zăpadă, pluta, iahtul din os de păpădie, vaporul) și apa se sprijină reciproc, semantic.
Cel ce este interesat de simbolismul instrumental din poezia lui D. Tudoran (a se vedea Florin Daniel Dincă, Simbolistica ambarcațiunii în poezia lui Dorin Tudoran, în volumul colectiv Cucuteni 5000 Redivivus: simpozion internațional: ediția a XI-a, Editura Tehnica-Info, Chișinău, 2017) va conchide că ambarcația (corabia, brigantina, barca, luntrea, pluta, vaporul, iahtul) este al treilea pivot simbolic, pasărea fiind primul, calul – al doilea, iar apa – al patrulea.
După ce îl întâmpinase pe cititor în „Lipsea un val” prin succedaneul „blondele brigantine”, simbolul corabie avea să revină tot în Mic tratat de glorie prin o variantă a simbolizantului, barca, așa închizându-se aceeași carte, în interdependență cu simbolica apei, odată cu textul „Cu gheața lumii pururi”. De la „blondele brigantine” închise în port – care simbolizau atât descătușarea interioară, cât și eventuala descătușare colectivă din ambianța dictatorială, cum am decis să privim lucrurile, fiindcă adevărul propoziției „Creația literară nu este o experiență in vitro” (Ch. Mauron, De la metaforele obsedante la mitul personal, 2001, p. 222) amprentează perspectiva noastră de lectură – s-a trecut la „credincioasă corabie a mea” din „Epilog”. Repudiată la modul declarativ, credincioasa corabie va fi desemnând o scriitură falacioasă, care grupează vremelnic în jurul ei spiritul obsedat de faptă al lui D. Tudoran și spiritele sărbătorind vorbirea despre facerea faptei, cum simbolic se exprimase: „lipsea un val și ne-am întors pe golgota / au fost destupate sticle vechi / s-au umplut cănile și-am băut / voci groase de marinari și pirați / în timp ce pădurea își ștergea / sudoarea de pe trunchiuri cu vulpi argintii / nu lipsea nici unul dintre noi / și blondele brigantine așteptau liniștite în port / cu pânzele strânse în cocuri” („Lipsea un val”, în Mic tratat de glorie)
Simbolizant al insubordonării la imperativele oficiale, construite de către regimul al cărui trecut se cerea lămurit, bărcile din „Iertarea mai târziu” (Mic tratat de glorie) se combinau cu bărcile din „În memoria desăvârșitelor pasteluri de altădată” (Respirație artificială), acestea fiind simbolizantul acelor virtualități pe care ego bifrons le-a risipit în avântul de personalizare prin opoziție cu dictatele lumii care presează eul creator și eul social, două „funcții care își împart o personalitate” (Ch. Mauron, 2001, p. 227).
Dacă în „Epilog” se proclamase abandonarea semnului corabie, „Cu gheața lumii pururi” („cum înfloresc poeții la mesele de lut / cu gheața lumii pururi înfiptă în meninge / când trupul apei plânge sub limba unui mut / al cărui ochi cuvinte pe fruntea noastră ninge / cum înfloresc poeții alunecând pe săbii / câini fermecați cu pieptul adulmecând comori / și cum se umple cerul cu palide corăbii / când apa mării stinge argintul din erori / cum înfloresc poeții de spațiu-asediați / se vede foarte bine în cartea de liceu / în zborul unei păsări iar voi îngenuncheați / când înfloresc poeții visați de dumnezeu”, ultima din sumarul vol. Mic tratat de glorie) venea să aclame, sub patronajul combinației mare¬–corabie, efervescența literară șaizecisto-șaptezecistă, pentru că de-a lungul carierei sale scriitorul se poate crede alesul unor zile cu nimb de eternitate, astfel el răsplătindu-i – prin aplauze, desigur – pe emulii săi din arena literară.
Privitor la luntrea lui Caron din Cântec de trecut Akheronul (1975), cu ajutorul căreia se intermediază între lumea viilor și a morților, D. Tudoran îi contrapunea „luntrea de zăpadă” din poemul „Fragmente dintr-un jurnal aproape apocrif”, din O zi în natură (1977), care – în baza funcției sale de variantă a simbolizantului corabie – face posibilă deschiderea înspre pluralitatea de semnificații, ambivalența nefiind exclusă. Întrebând ce simbolizează „luntrea de zăpadă”, ne-am asumat riscul unui răspuns tridirecțional: când eul lacom de schimbare, de individualizare, când poezia subversivă, care avea să schițeze panorama altui spațiu socio-cultural, altfel arhitecturat, intolerant la vicleniile, dictatele și demența Puterii, când drama eului social pilotat de țeluri majore, cel ancorat la confiniile patriei fictive figurând în jurnalul de bord al noului Cristofor Columb, cel din „Cristofor către Columb”, ultimul text din De bunăvoie, autobiografia mea (1986), scris pe 30 iunie 1984, fiind dedicat lui M.H. Botez, pe care îl transcriem după ediția din 2020, prefațată chiar de autor: „Să-i dăm acestei morți un nume cât mai viu / să-i tragem peste moacă un colorat chipiu // să-i țină umbră deasă și moale cozorocul / să tremure-ntre buze Măria-sa chiștocul // să-i zicem dară Liru ori poate Tra-la-la / acestei morți cu ifos de-a fi ea viața ta // și să-nălțăm acolo în plin buricul mării / catarg cu pânză dalbă din chiar izmana sării // noi, dând cu talpa «Adio!» acestui mal de bube, / s-o luăm iarăși spre știi tu și eșuând în cube // loviți să fim de ciumă cum alții de noroc / în trist orașul-cela ce-și dă el singur foc // și istoviți de visul desigur schizoid / să vomităm averi în stins Valladolid!” (în De bunăvoie, autobiografia mea, Editura Amphion, Bacău, 2020)
Cel din urmă volum al lui D. Tudoran, De bunăvoie, autobiografia mea, o carte de sertar, avea să încorseteze drama disidenței anilor 1984¬–1985 în simbolul „iahtului din os de păpădie” („Pentru tine porturile lumii / au depus în bănci numai reflux / iahtul tău din os de păpădie / taie berii spuma de-Alba lux. // Și-n acest ocean cât degetarul / continentele sunt așezate strâmb / de subtilul securist cu cizma / universitară chiar peste carâmb. // Fierbe crivățu-n calorifere / taifunul Leana tropăie-n balcon / contul tău la Banca mondială / dârdâie-ntr-o falsă capă de vizon.” – „Bancară”), pe când drama unei Românii sub dictatură era în seama altui simbol, vaporul, buimăcit de fățărniciile Istoriei: „Beznă – / zbaterile disperate ale unui vapor / înșelat de mersul mincinos / al apei; / zgomote înfundate / ca și cum cătușile / sunt puse direct pe idei.” („Gravură”)
Călătoriile de altădată – imaginare, dar spectaculare, fiindcă ținteau lumina altor orizonturi ghicite în spatele unui orizont prea mohorât (România ceaușistă), poetul fiind când Ulise („Tânărul Ulise”, în Uneori, plutirea, 1977), când „un bătrân / lup de mare” („Tenebrele speranței”, în Respirație artificială, 1978), când Ulise și Columb („Ulise”, II, „Cristofor către Columb”, în De bunăvoie, autobiografia mea, 1986) – rămân fictive, dar fanate, fiindcă energiile eului creator de a rezista prin trăirea într-o ficțiune au scăzut la cota minimă, dincolo de care eșecul și chiar dispariția fizică se anunțau neîndoielnice.
Simbolul corabie repetă (și nu este o surpriză!…) ceea ce este definitoriu pentru simbolurile pasăre și cal: bipartiția sferei de semnificații, simbolizatul de natură politică ajungând să dețină toate privilegiile în comparație cu simbolizatul nonpolitic.
În poezia lui D. Tudoran, simbolul apă realizează o constelație de semnificații: fiind când o teofanie, când unul dintre principiile generative ale lumii, când conștientul și inconștientul creatorului, când psihismul ascensional finalizând prin conștientizarea unei alterități, când o vremelnică adversitate imprecizabilă, care amprentează eul creator, când o ignominie generală, cea sancționată prin travaliul sublimării interioare. Pendularea între noroi și zăpadă, între cer și pământ devoalează imaginea unui psihism puternic scindat, care – deși pare a fi o vulnerabilitate a eului poetic – este epicentrul salvator al forțelor întemeietoare. Polivalența mării din poezia lui D. Tudoran este o realitate care nu poate fi nici eludată și nici epuizată, oricât ne-ar speria mersul pe nisipurile alunecoase ale citirii simbolurilor, iar faptul că nu de siguranță avem parte, ci de opusul ei, nu ar trebui să ne facă să pierdem din vedere adevărul că salvarea se naște din „natura vie și nedefinită a simbolului” (Jean Chevalier, Introducere, în Dicționar de simboluri, 2009, p. 30).
Să reamintim, aici, patru dintre simbolizații marini. Primul este fantezia regressus ad uterum, în care imersiunea (dezmembrarea) și emersiunea (reconstrucția) sunt regizate erotico-tanatic („Atâta liniște”, în Uneori, plutirea), al doilea fiind un Moby Dick de care „m-am îmbolnăvit eu însumi” („Căpitanul Ahab”, în România ca părere, 2015, p. 284), geamănul chitului biblic, al „Impostorului muribund” din rechizitoriul „Falsul Popeye sau balada spanacului”, din De bunăvoie, autobiografia mea, adăugându-le vaticinara disoluție a Estului, a ateismului etatizat („definitiva eroare”), odată cu izbânda cristică din „Ochiul” (în O zi în natură). Al patrulea simbolizat marin este paradisul crepuscular de la Neptun („În gușa mării gunguresc șopârle / și optimism de contrabandă / un zvon a fost închis în turle – / sunt mari bușeli la Propagandă. // Azi a trecut pe la Lehliu / trenul modern cu muzichie, / și-am luminat în Europa / cât licuriciu-n magazie. // La ONU a crăpat un geniu / ce-a ronțăit tot microfonul / crezându-l mic burghez vândut – / și-n gușa mării, la Neptun, / abia mai pâlpâie neonul.” – „Pastel de toamnă”), din care el, scriitorul („generație de sacrificiu”), fusese exclus, el ajutându-și hăitașii și prin cuvânt, și prin faptă, el ajustându-și travestiul cristic: „Îmi spui ceva de niște lanțuri / bâlbâi ceva de niște cuie / și îmi arăți o putrezită cruce / pe care câțiva orbi vor să te suie. // Fii pentru ei luceafărul de ziuă / fii dacă e nevoie și acel de noapte / mai geluiește-o scândură chiar două / anunță-i că sunt așteptați de fapte. // Petrece-le de după brâu frânghia / de care să se țină pentru-a te ajunge / și când vor pune gâfâind mâna pe tine / dă-le rășina să te poată unge. // Chiar nimeni nu te-oprește să o faci / nimeni n-are de ce să se-ndoiască / de prețul făr’ de preț al disperării, / condu-i, ajută-i, fă-i să făptuiască!” („Învățăturile cuiva către el însuși”, în De bunăvoie, autobiografia mea, 2020)
Dacă tot „ceea ce este simbo¬lizat este întotdeauna inconștient” (Jean Chevalier, 2009, p. 30), potrivit convingerii psihanaliștilor, ar însemna că prezența simbolurilor în poezia lui D. Tudoran este produsul cooperării dintre inconștientul psihic și conștientul său? În ce măsură poetul și-a ales simbolurile pentru a se exprima sau în ce măsură a fost ales de ele spre a-l exprima de-a lungul itinerarului de la nonpolitic la politic?
Simbolica păsării (a se vedea Florin Daniel Dincă, „Simbolistica păsării în poezia lui Dorin Tudoran”, în Expoziția Internațională „Învingător prin artă”, DVD, Editura PIM, Iași, 2016) am examinat-o de la Mic tratat de glorie la De bunăvoie, autobiografia mea, probând că eul se personalizează pluridirecțional, vehicul al psihismului ascensional întemeietor, unul direcționat cinegetico-erotic (vânătoare–zbor–poezie), și al psihismului descensional întemeietor, direcționat onirico-tanatic (moarte–zbor–poezie), al psihismului ascensional întemeietor, unul direcționat alchimico-tanatic (zbor–moarte–poezie), și al psihismului ascensional întemeietor, direcționat spre trama rezistenței politico-literare prin cuvânt (sistem–zbor–poezie).
După cum am constatat în „Simbolistica păsării în poezia lui Dorin Tudoran”, dinamica simbolicii păsării este unidirecțională. Semnificațiile nonpolitice se asociază cu simbolizații politici, brutali, care vizează relațiile eului social cu Puterea, care își exersa spiritul torționar, propagând calvarul adaptării la realitate, arta măsluirii adevărurilor și mersul în genunchi al unei națiuni îmbrobodite ideologicește.
Ceea ce definește simbolica păsării este o poetică implicită și explicită – în egală măsură!… – a devenirii eului creator în raport cu sine și cu imperativele caligulare, față de care starea de insumisiune se rotunjea zi după zi. Dar ce înțelegem prin devenirea eului? Că aceasta înseamnă articularea dintre „o materie ce subzistă și o formă pe care materia o primește” (în Dicționar de cultură generală, 2001, p. 994) ne lămurim din simbolistica păsării și a calului, a navei și a apei. D. Tudoran, scriindu-și poezia, releva obsesia abolirii limitelor eului, drept care textele confirmă conglutinarea „celălalt”-ului psihic („Cellalt”) și scriptural („Am început, de mult, să par / ceea ce vorba mea cuvântă” – „Scrisoare”), orice operă literară fiind o formă a „valorizării originalității în artă” (în Dicționar de cultură generală, 2001, p. 993). Trebuie să adăugăm că sublimării psihice și literare, al cărei fundament îl reprezintă însăși aspirația spre perfecțiune, îi corespunde sublimarea corporală, a cărei temelie o constituie trauma parentală evidentă în „Numai sufletul, mamă”, din Cântec de trecut Akheronul. Împotriva traumei parentale, pe care niciun comentator al poeziei lui D. Tudoran nu o pune în discuție și nu o leagă în vreun fel de trauma afirmării auctoriale, dezvoltată de la Mic tratat de glorie la De bunăvoie, autobiografia mea, de la Martori oculari la Adaptarea la realitate, eul social, care „nu suferă mai puțin influența inconștientului” (Ch. Mauron, în De la metaforele obsedante la mitul personal, 2001, p. 229), se apără prin forțele echilibratoare ale verbului a înflori: „Acestui lut mâhnit, care din nou aude / cum e strigat de lutul mâhnitului său tată, / eu îi mai sunt dator numai uimirea / și resemnarea de-a înflori vreodată.” („Datorii”)
Pe „celălalt”-ul din afară, sangvinar, îl identificăm sub blazonul Puterii, care îl transformă pe „celălalt”-ul literar într-un obiectiv, așa cum îl descoperim în vol. Eu, fiul lor. Dosar de Securitate (2010), pentru că Puterea pierdea din vedere că omul „ca ființă de relație, animal social, nu poate să-și împlinească umanitatea decât prin medierea celuilalt” (în Dicționar de cultură generală, 2001, p. 990).
Simbolistica bidiviului (a se vedea Florin Daniel Dincă, Dinamica unui simbol literar: calul, în vol. Cucuteni 5000 Redivivus: simpozion internațional: ediția a XIII-a, Editura Tehnica-Info, 2019) s-a configurat în jurul axelor de noime a căror vizibilitate am asigurat-o în spațiul demersului interpretativ, extensibil în viitor și remodelabil ideatic. Privind simbolica bidiviului din poezia lui D. Tudoran, calul s-a realizat ca simbolizant: (1) al ciclicității temporale, caii fiind solari și feminizați, legați de noapte și de apele marine, vădit materne, ei fiind o cronofanie apolinică sau o formă de orologiu al naturii; (2) al psihopompului, interlocutor al prințului de fum (Făt-Frumos și Bayard și Orfeu), avansând integrator în cealaltă lume, una – onirico-tanatică, iar alta – scripturală; (3) al psihismului fervid sprijinind schelăria scripturală, bidiviul și călărețul cel fictiv relevând bipolaritatea în acțiune, cea pândită de autocenzură, de uniformizare și de traumatizare, în măsura în care toate, câte se vor fi întâmplând cu eul social, „au rezonanțe asupra eului creator”, pentru că verigile dintre existența scriitorului și operă „nu sunt (…) niciodată raționale” (Ch. Mauron, 2001, p. 231); (4) al simbiozei inconștientului – în ipostaza de „calul nopții” din „Iluminare”, din Uneori, plutirea, el, inconștientul, fiind o „«sursă» deosebit de probabilă a operei” (Ch. Mauron, 2001, p. 32), una care va suporta saltul de lectură de la vechea dualitate scriitorul și mediul la triada inconștientul, eul conștient și mediul – cu autoritarul conștient, mulțumită căruia „cuvintele unui text au fost scrise sub controlul voinței” (Ch. Mauron, 2001, p. 32), ceea ce guvernează nașterea poeziei, care propune și-o fericită poezie a nefericirii facerii poeziei, dacă ne-am referi la „Fabulă”, din O zi în natură; (5) al scriiturii tanatice din Cântec de trecut Akheronul, al cărții visate, în care se sublimează cuvântul necrozat poeticește, reîntors înspre forțele lui genuine; (6) al funcției mistificatoare a literaturii esopice, dialogul lui Făt-Frumos cu bidiviul schițând odiseea ieșirii scriptorului din carcera ceaușistă; (7) al ciocnirii dintre ceea ce livrează eul creator (călărețul albastru și calul din „Dilema aborigenilor față în față cu călărețul albastru”) și ce se așteaptă de la el; (8) al instanței caligulare, al „Piticului-știe-tot” și al „curții lui de mișei”, ceea ce ne indică subtextul scriiturii din „Note de la o întâlnire cu Giordano Bruno”; (9) al dramei disidenței, cea din „Ședință de higienă psihică”, și al neascultării creației de sertar; (10) al națiunii și al culturii deșelate de „seleucidul cel cu pinteni de foc”, din „Întâmplare aproape asiatică”, siamezul caricaturii prezidențiale din pamfletul „Romanță cu piticul istoric”: „Cum aș putea să-i iert ceva acestei lumi / când am trăit atât de mă cuprinse greața / în palmă port belciugul dresorului de mâini – / piticul sulfamidă – geniu cât e și ceața. // Uitate instituții cu ziduri de urzici / bătrâne secretare cu bazedov și nervii / brodați pe o batistă – vă rog, priviți aici: / piticul sulfamidă istoric bate cerbii. // Tăpșanul ce se vede e doar un crematoriu / în care tropăim frenetic – exaltați / ca frunza spulberată de-un mare oratoriu; / piticul e al nostru, istoric – nu uitați! // Asemeni unui far umplut cu raci / piticul genial ne-arată scurtătura / să devenim mai iute drapele și araci / în via lui de glorii săpată doar cu gura. // Piticul glorios precum cenușa / iluminat mai abitir decât mătreața / cunoaște dimineața după Bună dimineața! / iar seara strânge tandru istoria cu ușa. // Noi așteptăm piticul să ne spună / ce-nseamnă ziuă și ce-i aia noapte / furăm din zbor culoarea de pe-o prună / visând la napi precum la rodii coapte. // Când cade-o lacrimă e lac de-acumulare / când ți-a pleznit o vână te-ai încadrat în plan / de-atâta cazacioc uitat în Hora mare / piciorul tău visează o noapte de Can-Can.” (De bunăvoie, autobiografia mea, Editura Amphion, Bacău, 2020, p. 143)
Însemnele spațiului concentraționar („să nu mai respir / mi-ați trimis fotografii din împărăția Gulag” – „Pax romana”) conlucrau cu instrumentarul agresivității (vâna de bou, zăbala, sabia, cuțitul, pintenii dictatorului de pe soclu, glonțul, carabina care se vrea piculină, casca de fier amenințând să crape țeasta, botnița, bocancii strivind fețele, tridentul gladiatorului, pumnul jegos). Poetul nu ieșea în lume entuziasmat, fascinat de ritmuri ale participării la viața cetății, ale cărei contururi ideale erau palpabile în roiuri de promisiuni, imperative și angajamente, din care individualitatea era extirpată, dându-i-se colectivității privilegii peste privilegii, promovându-se ruinarea imaginarului, dispariția omului poetic, instaurându-se erzațul Omul nou: „Dar unde-au dispărut / cele unsprezece chipuri / ale închipuirii? // … // Cum să-mi închipui / eu lumea: / jăratecul ce se găsește / pe sub mână / la vreun colț de stradă / numai bun de-naripat cai / nu e / la Consignații – doar cenușă / și-aia sintetică / nimeni nu mai știe / câți copii cretini are împăratul / și la al câtelea se va opri. // Cum să-mi închipui / eu lumea / când nimeni nu mai știe / să povestească frumos? / Și-uite-așa trec eu / prin orașul acesta / spânzurat de frâiele / armăsarului meu de mucava!” („Vârstă ratată”, în Pasaj de pietoni, 1979)
Anterior, semnând „Bocet”, din Respirație artificială (1978), D. Tudoran clamase avertismentul depoetizării lumii, ființa apărându-i neîntreagă, trunchiată, salvarea omului aflându-se în el însuși, în vis: „Anthropos: / gând de pe urmă / al naturii, / fiule și tată, / broască / și diamant, / lasă-te visului!”. Omul modern – afirmă Albert Béguin – trăiește într-o stare de criză, care își are cauza în convingerea că el ar fi avut „legături mai adânci și mai armonioaseˮ cu lumea (în Sufletul romantic și visul, 1998, p. 508), că s-ar putea să le mai aibă, că literatura și-ar putea asuma responsabilitatea recondiționării relațiilor eului cu lucrurile din afară și cele din interior. Dar care sunt miturile care l-ar stăpâni pe poet? După A. Béguin, sunt trei: mitul sufletului, mitul inconștientului și mitul poeziei.
Substituind „închisoarea eului conștient” cu „închisoarea visului de unde nu te mai întorciˮ devii victima opțiunilor tale, în care se manifestă un hybris funciar, lumea lăuntrică putând, aidoma celei din afară, să genereze angoase (A. Béguin, 1998, p. 510). Neexistând poezie care să nu se înfrupte „din izvoarele visuluiˮ, să reținem că visul „nu e poezia, nu e nici cunoaștereaˮ (A. Béguin, 1998, p. 514). Ce învățătură ne dă visul? O spune Béguin: „Adevărata învățătură a visului stă în altceva: în însuși faptul că visezi, că porți în tine toată acea lume de libertate și imagini, că știi că ordinea aparentă a lucrurilor nu e singura cu putință.ˮ (A. Béguin, 1998, p. 514) Refuzând lumea degradată, poetul se schimbă visând și la fel i se întâmplă și lumii: „Singurătatea poeziei și a visului ne scoate din jalnica noastră singurătate. Din străfundurile tristeții care ne îndepărtase de viață se înalță cântul celei mai curate bucurii.” (A. Béguin, 1998, p. 516)

Mirela GRIGORE

Suflet pereche

Citește-mă ca pe o carte, sorbind cuvintele de dor
Și pune-n pagină iubirea, cu clipe de nebun amor!
Poemul ce l-ai scris în mine cu ochii tăi căprui și mari
Își susură în nopți cuvântul ce-și prinde rodu’-ntre arțari.
Ne plimbă amurgul printre stele și-apoi ne lasă-n zori de zi
Cu primăvara prinsă-n suflet și dor de noi, de ce va fi…
Citește-mă ca pe-o poveste, dar pune lacăt la trecut
Și-nalță într-un nimb iubirea pe drumul care s-a născut!

Citește-mă ca pe-un papirus, ce-și poartă-al lui mesaj prin timp
Și fă din dragoste un soare în orice zi din anotimp!
Ești cântecul de ciocârlie în primăvara din privire,
Ai fost un dor prin armonie și în trecut o rătăcire.
Acum, îmi ești cealaltă parte ce-mi pune-n brațe un sărut
Și-n raza lunii din fereastră ne-agață tainic început…
Citește-mă ca pe-un papirus, ce vine dintr-un timp apus,
În care viața fără tine a fost un foc nestins, nespus!

Citește-mă ca pe o rugă, când te trezești în zori de zi
Și crede-n noi, ca-ntr-o minune, în orice clipă, orice-ar fi!
Ești fir de iarbă, eu… pământul, ce-ți crește verdele-n priviri,
Tu ești copacul, eu sunt vântul ce-ți plimbă vraja prin simțiri.
Te-am căutat prin zboruri line, prin flori de tei și prin câmpii,
Te-am așteptat pe la apusuri și nu credeam c-ai să mai vii…
Citește-mă ca pe o rugă, când stelele apar pe cer,
Ești jumătatea mea din astre și soarele din ierni cu ger!

Cristina ȘTEFAN

Ovidiu Pecican – sau libertatea de a scrie

Prin nișa mea de pe Facebook, cea de promovare a scriitorilor atât ai Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, dar și ai celor mai puțin cunoscuți, nu prea etichetați, talentați și modești, am cunoscut oameni de mare erudiție, îi citesc zilnic, uneori comentez, alteori mă mulțumesc că am mai învățat ceva. O listă ar fi cu lacune, sau poate nedreaptă pentru alți prieteni din cei cinci mii din lista mea. Dar una din aceste personalități care mi-a deschis curiozitatea la lectură, dorința de a ști mai mult despre scrisul domniei sale, este Ovidiu Pecican: membru al Uniunii Scriitorilor din România, este profesor, istoric filozof, cu o publicistică diversă, activă, fondator al revistei Steaua, realizator de emisiuni TV („Clujul trăit”, „Agartha Club”, „Sarea-n bucate”, „Transparențe”). Debut absolut în „Flacăra roșie” din Arad (1978). Debut editorial în 1985 în antologiile Gustul livezii, O planetă numită anticipația și Romanul românesc în interviuri. De atunci, a scris enorm, pe diferite paliere: scrieri istorice, europenistică, teatru, romane, publicistică, proză scurtă, traduceri, critic și istorie literară, traduceri. În prezent, este profesor universitar la Facultatea de Studii Europene, precum și cercetător la Institutul de Antropologie Culturală din cadrul UBB Cluj.
Lecturile mele din opera sa – căci am găsit câteva cărți prin anticariatele de pe internet – îmi pot forma o ramă a portretului scriitorului, ramă în care încap considerente, comentarii, opinii, dar, desigur, ar fi un corn al abundenței fără sfârșit. Sau cum ar zice românul, prea mare căciula pentru mine. Sunt un cititor, am voie!
Am început cu Mituri publice, mitologii cotidiene – polemici – Ed. Valea verde, 2010, Maramureș. De ce? Pentru că în polemică realizezi perfect clasa și stilul unui scriitor, în polemică înțelegi imediat dacă vorbim de idei, principii, argumente, sau, la polul opus, despre scandaluri, fake-uri, dorințe de băgare în seamă fără suport de știință. Aplic mereu vorbele unui prieten preot, care cândva, la o agapă, a avut de-a face cu un tânăr prost care l-a jignit pe față, vorbind murdar despre biserică și preoțime. Eram tânără, dar nu prea fricoasă și am sărit la acel tânăr, certându-l aspru. Preotul, însă, m-a ponderat: „- Lasă-l, fată!, știi despre om ce și cum este numai dacă îl lași să vorbească!”.
Să purcedem, așadar, polemic! Cartea este densă și o sumă de articole structurate pe capitole: Orientări și reacții, Festivisme și dezamăgiri, Constelații literare, O șansă alunecoasă, Altele de pe la noi.
În Constelații literare, în trei subcapitole, premiile literare fac subiect de controversă, și din câte am trăit și eu, sunt observații deplin justificate, despre care spuneam și eu în modesta mea publicistică: premiile au devenit marfă, obiecte de negociere (hai, că eu nu am luat premiu! Anul ăsta mă treceți cu un premiu!) Spune OP: „Chestiunea stă cam așa, cel puțin de când mă știu eu: dacă vrei să ai succes ca scriitor în România și nu te-ai născut în capitală, fă orice ca să te muți acolo cât mai iute, bea cu scriitorii locului pe terasa lor favorită…”
Eu scriam că toți marii moldoveni, canonici sau nu, au sfârșit la București, inclusiv Bacovia al nostru…Așa merg lucrurile, fără alte criterii.
Iată-i considerentele referitoare la președintele nostru Nicolae Manolescu: „Pentru mine, Nicolae Manolescu a reprezentat – până în 1989 – una dintre întrupările polului social către care năzuiam: scriitorul și intelectualul care opune realității primite de-a gata o atitudine critică activă și laborioasă, constantă și vie.”
Este o poziție schimbătoare temporal, cea înainte de ’89 ( tipul cărturăresc-model) și alta după ’90, devenind circumspectă la intrarea lui NM în politică, o perioadă de confuzie care, probabil, se încheie cu o concluzie: „Cred, în schimb, că domnia sa a condus și exprimat, la un moment dat, fie și informal, literatura română. Acest lucru s-a petrecut probabil în ultimul deceniu de totalitarism. Iar condițiile precare de atunci fac din meritele lui Nicolae Manolescu unele și mai însemnate.” – articol în Vatra nr12, 2001.
Deși despre trecute vieți de doamne și domnițe, acum în 2023, cartea fiind din 2010, sunt articole pe care le găsesc actuale și azi: despre Cearta cu filozofia a lui Gabriel Liiceanu, cel format la școala lui Noica și maestrul de la Păltiniș, sau articolul polemic despre Florian Roatiș, cu falsa problemă de la Cercul din Sibiu: blagian sau lovinescian, plagiatul lui Nae Ionescu – decelat de Marta Petreu.
Evident că nicio problematică literară, culturală nu-i scapă lui Ovidiu Pecican.
Ovidiu Pecican este, pasămite, un critic cu lecturi actuale temeinice, cu răspunsuri argumentate la chestiunile zilei, tenace, mobil, atent la nuanțe, un caracter de ardelean înțelept. Debordant în interpretări, el vădește intuiție în simplificarea lucrurilor care par complicate, unealta fiind umorul, sarcasmul, cele care deznoadă imbatabil enigmele. Clarifică suspiciuni de comportament filozofic și istoric, doar aceasta îi este pregătirea universitară clujeană, dintr-o poziție neînregimentată politic, de aici și luciditatea și comprehensibilitatea celor scrise.
Am citit și romanul de debut, Eu și maimuța mea, impuls venit tot de pe facebook, un roman cu mai multe editări la edituri diferite – eu având prima ediție, la Dacia, în 1990. Câteva comentarii, inclusiv cel al editurii de pe copertă nu au făcut decât să mă zăpăcească mai mult, inclusiv cel al lui N. Breban care mărturisește că nu este sigur că e un roman. Cred că, din moment ce autorul definește clar pe copertă specia de roman, trebuie citit ca atare. Și l-am citit, uneori mirată, alteori încântată, uneori tristă, alteori revoltată, și nu știu zău, dacă nu asta a și fost intenția autorului. Eu m-am întors în anul 1984, anul tipăririi acestui roman, am intrat ușor în lumea de atunci, pentru că am trăit-o din plin la tinerețe și am reușit să înțeleg că este o scriere subliminală, biografică, lirică, alegorică, dar care notează în clar condiția intelectualului de atunci, a intelectualului-artist veritabil, prins în hățișul mlăștinos al sistemului.
Nimic din relatările celor 5 capitole, intitulate poetic, nu numește, nu definește, nu determină, sunt doar transcrieri de stări, unele bolnave, sau erotic entuziaste, de delir, de furie, de comportament schizoid, dar ducând la resemnare, la neputință. Cine este maimuța? Un alter ego? Nu e scriitor cel care nu l-a avut în timpul totalitarismului.
Iată finalul, mai limpede, mai clar alegoric, mai mesager ca orice interpretare:
„Chiar atunci, printr-o mișcare greșită, maimuțoiul alunecă din vârful gardului, după ce tocmai îl trecuse, începând să coboare pe partea cealaltă. Era din nou cu fața spre mine, și încordându-mi privirile, îi puteam distinge expresia. Câteva vârfuri metalice i se împlântară în abdomen. Îi văzui mutra schimonosită.
Am țipat cu furie și deznădejde. Cu speranță.”
Superbă carte!
Și cât îmi plac cărțile singure… Adică ce este o carte singură? Te trezești dimineața devreme, te speli de toate visele nopții, mănânci o felie de pâine cu unt și gem de prune, deschizi fereastra, schimbi apa din vaza cu zambile trecute și iei cartea singură la citit. Ea nu are prefață, nu are cuvânt înainte, nu are postfață. Nici măcar un citat din marile minți literare ale momentului, nu are poza autorului (nici nu te interesează cine e!), este o carte singură și o citești pentru a citi și atât! Pentru a vedea alte imagini, pentru a fi în alte întâmplări gânditoare, pentru a râde, pentru a iubi, pentru a-ți spune și eu gândesc așa despre statui, despre scriitori, despre pudoare, despre călătoria cu trenul vieții. Apoi, îți imaginezi în camera ta tristă, plină de umbre, că pereții albi devin ecrane în mișcare și vezi povestirile scurte și foarte scurte ca pe scurt-scurte-in scurtissime scurtmetraje, clipite, cât să înțelegi idei, una după alta, rapid. Darul acestei veri: vezi un Oraș, Pantoful din colț, Plaja, Regatul de cucerit, Scriitorul și faptele sale, afli Tehnica pierderii trenurilor, sau pe Venus cu sertărașe, că Toți suntem greci, și cum se face Vânzarea merelor. Așadar, vezi și afli toate aceste daruri, simțind libertatea unei cărți singure, uitând câteva ore de Lavrov și de facturile măsluite de la E-on, realizând cât de frumoasă e viața pe care o ai de la Dumnezeu, chiar dacă „El a făcut-o numai din întrebări”… și citind această ultimă sintagmă, arunci o privire pe copertă: Ovidiu Pecican! Da! Devii spontan, inedit, tânăr, după lectură. Și cumva ai senzația că ai relaționat cu lumea noastră ciudată, te simți al ei, ai comunicat bine cu viața pe ziua de azi. Trăiești!

*Ovidiu PECICAN, Darul acestei veri, Editura Limes, Cluj, 2001

Nina-Elena PLOPEANU

Donatorii de suflete de Lucian Strochi

Donatorii de suflete, un bildungsroman scris de distinsul Lucian Strochi, care a și fost premiat de curând de Filiala Bacău a USR, are un titlu care incită la lectură. Nu orice cititor, însă, poate să ducă lectura celor peste cinci sute de pagini la bun sfârșit. Are nevoie de multă răbdare și de la fel de multă cultură ca să citească această carte grea și la propriu și la figurat și dură, foarte dură pe alocuri. Mare parte din roman trebuie parcursă cu creionul în mână făcând sublinieri și adnotări și revenind asupra unor pasaje. Am citit cartea ușor și relativ repede ( în câteva zile) datorită pregătirii mele de istoric și filosof. Nu ascund faptul că de câteva ori am încercat s-o ascund în cel mai întunecat colț al bibliotecii, dar de fiecare dată am revenit și am reluat lectura și, mai mult decât atât, am simțit nevoia să-mi exprim părerile și impresiile în legătură cu cele citite. În primul rând vreau să precizez că, după părerea mea, scriitorul Lucian Strochi a depus o muncă absolut colosală documentându-se la fiecare pas în multe domenii precum religia, teologia, filosofia, istoria, mitologia, geografia, anatomia, medicina și alte științe pentru a aduce prin carte nu numai imaginație și fantezie, ci și un adevărat tezaur de valori spirituale adunate printr-o incursiune în timp și în spațiu, în istoria și civilizația mai multor continente.
Personajul principal este Eugeniu Ștefan, un copil din flori abandonat în plină iarnă, în ajunul sfintei sărbători a Crăciunului, pe treptele unei biserici. Plânsul micuțului a încetat în momentul în care preotul l-a luat în brațe cu grijă, de parcă i-ar fi fost tată. Instantaneu a intrat în scenă gura lumii, personajul colectiv, corul tragediilor antice, întâlnit în mare parte din carte, care este bănuitor, își dă cu părerea, răspândește zvonuri, face bune sau rele în funcție de cum îi dictează conștiința și educația. Ca să scape de gura lumii și de cea a preotesei, preotul îl duce pe micul Eugeniu Ștefan la orfelinat. Nu-l abandonează, așa cum am fi tentați să credem, ci îl vizitează și, mai mult decât atât, îi însoțește și îi ghidează pașii până la sfârșitul vieții sale când îi transmite prin preoteasă dorința ca Ștefan să devină păstor de suflete în parohia pe care el o deținuse, deși gândurile băiatului erau, la vremea aceea, altele. Viața sa a fost o continuă căutare. La început dorea să-și afle mama biologică, apoi își căuta tatăl, dorind să-și știe originile. Un lucru firesc, am zice, constatat la mulți dintre copiii abandonați sau dați spre adopție altor familii. La orfelinat a crescut printre copii de toate felurile și de toate vârstele. A descoperit un mediu dur în care cei mari făceau legea. Astfel devine martor al unui viol pe care „cinci hăndrălăi” (în orfelinat rămâneau băieți până la 18 ani) l-au exercitat asupra lui Narcis, poreclit Sfiosul. Din cauza tratamentului degradant la care a fost supus, micul Narcis a părăsit centrul și în cele din urmă s-a spânzurat. Ștefan s-a considerat vinovat pentru că deși văzuse tot, de teamă, nu a avut curajul necesar să-l apere pe cel ce fusese în suferință. Moartea lui Narcis a agitat puțin apele și de aflarea despre viol a fost considerat vinovat Ștefan. Cei cinci, echipa neagră, așteptau momentul potrivit pentru a se răzbuna. Când l-au surprins singur, au hotărât să-l crucifice. Din fericire, datorită opoziției unuia dintre cei cinci, nu au folosit cuie sau piroane ci numai o frânghie de rufe. Ștefan suporta durerile și se gândea cum să-i aducă pe cei ce o luaseră pe ocale greșită la „Dreapta Cale, Adevărata și Singura.”, „Se simți puternic, mai tare ca o stâncă, avu impresia că funia va ceda și chiar așa se întâmplă”. A fost momentul în care a luat decizia de a deveni preot, hotărâre, pe care i-a comunicat-o tatălui său adoptiv. Acesta l-a mutat la o altă școală unde „Era mai multă liniște și cuvântul de ordine era ascultarea. Toată lumea era sub ascultare”. Aici descoperă frumusețea și utilitatea cititului și își începe pregătirea spirituală. După îndelungi lecturi manifestă interes față de Onomantie și începe să-și pună întrebări legate de suflet: „Ce e sufletul? Există sufletul? Unde se găsește el în corpul nostru? Este nemuritor sufletul?”. La 13 ani citește marii filosofi ai lumii, iar părintele care îl vizitează din ce în ce mai des îi aduce cărți despre suflet. Descoperă importanța sportului după ce profesorul explică: „Corpul este casa sufletului. Cu cât e mai frumos trupul, cu atât e mai frumos și sufletul”. Devine conștient de faptul că pregătirea teologică impune o totalitate de cunoștințe din toate științele și artele. Despre muzică considera că „este o întâlnire directă cu îngerii și cu Dumnezeu”, „să știi cât mai multe, pentru că oricând un om te poate întreba ceva și e lucru rușinos să nu-i poți răspunde pe măsură”. Dacă la orfelinat i se spunea Popicu, acum i se zicea Meșterul Știe Tot pentru că știa mult mai multe decât ceilalți copii de vârsta lui. Examenul luat cu brio la seminarul teologic împlinea atât visul său cât și pe cel al Părintelui. S-a dus la seminar din convingere și din dorința de a se „ierta singur pentru trădarea sa”, se gândea desigur la moarea lui Narcis.
M-am întrebat de ce scriitorul a ales ca personaj principal al romanului său un preot. Iată ce răspuns dă: „preotul este o carte imensă, în care se adună toate cele trebuincioase trupului și sufletului și câte și mai câte, căci lumea este o permanentă curgere, fără început și fără sfârșit și nimeni nu le știe pe toate, dar, oricum, preotul știe mai multe lucruri decât ceilalți oameni”.
După moartea părintelui, care-i ceruse cu limbă de moarte să devină preot, Ștefan se hotărăște să ia parohia pe care acesta i-o lăsase, dar se angajează în fața Episcopului ca în trei ani să-și construiască propria biserică, „oricâtă muncă, oricât timp și oricât suflet l-ar fi costat acest lucru”. Era convins că dacă va „ridica singur lucrarea Domnului și voi sluji în ea, cred că mă voi spăla de toate păcatele. Obsedat de trăinicia și de veșnicia lucrurilor „Muncea tăcut; doar roata roabei, neunsă, gemea și țipa din când în când”. Adevăratele sale probleme abia de acum încep. Ca să aibă o parohie trebuia să se căsătorească. Nu s-a căsătorise din dragoste ci dintr-o necesitate. Probabil aici a greșit, aici a săvârșit păcatul, un alt păcat ce îl va urmări toată viața. Absorbit de câte voia să împlinească și pentru că era mult prea ocupat și-a neglijat soția. La scurtă vreme după ce a născut, Taisa, soția sa, a început să bea și s-a reîntors la viața ascunsă plină de păcat pe care o avusese înainte de căsătorie. Mai mult decât atât în relația nefirească, bolnavă pe care o are cu o prietenă o atrage și pe fiica sa Paraschiva. Scriitorul dinamizează textul cu o poveste șocantă de-a dreptul, cu scene tulburătoare și neverosimile cu puternic impact emoțional, interzise minorilor. Pedeapsa divină nu întârzie să se producă și Taisa împreună cu fiica sa devin victime ale unui accident de tren. Incendiul izbucnit în biserică și moartea celor două îl fac să se gândească la propria moarte ca la mitul păsării Phoenix. Zâmbind își închipuie reacția oamenilor care „vor spune: a murit precum un comandant de vas, care își părăsește ultimul corabia”. Divinitatea avea, însă, alte planuri cu preotul. Încă nu suferise destul ca să merite împărăția cerului. Salvarea îi vine de la fata pe care o scapă de la moarte, Corina Ștefana, și care la rândul său îndrăgostită de salvator îl readuce la viață a doua oară când îi donează propria inimă. Drept răsplată, preotul îi adăpostește urna cu cenușă într-o nișă din biserică și firesc se gândește că ar putea să fie meșterul Manole, iar ea ar fi Ana care își dăruise trupul și sufletul și „pentru prima dată avu viziunea întregului, al androginului, ea era sufletul lui pereche, mai mult era suflet din sufletul lui, suflet în sufletul lui”. Cititorul devine martorul unei multitudini de stări pe care autorul reușește să i le transmită cu deosebită măiestrie conducându-l printr-o poveste complicată cu multe sertare, făcându-l martorul unor povești în poveste. Viața scriitorului se confundă la un moment dat cu cea a personajului principal. Cu o deosebită grijă pentru detaliu, Lucian Strochi aduce în prim plan stări trăite, lucruri veridice pe care le descrie cu lux de amănunte. Trăirile deosebit de intense, suferința fizică și cea psihică îl fac să se gândească la Dumnezeu, la posibilitatea de a fi alesul Domnului pentru că așa cum știm Dumnezeu nu-i dă omului niciodată mai mult decât poate duce, iar ceea ce nu te omoară te face mai puternic. În fața morții, Ștefan descoperă acum că dispune de capacități paranormale care îi dau forța de a vindeca prin mângâiere. „S-a gândit mult la această întâmplare, dacă într-adevăr era hărăzit cu o energie, forță, flacără sau cum i-o fi zicând și astfel putea să o dăruiască oamenilor, ca un Prometeu, sau chiar ca un nou Iisus”. Când a avut nevoie, preotul a mers și la medici. Din fericire a avut șansa și norocul să dea peste medici fără de arginți, foarte bine pregătiți și bine intenționați care l-au salvat din situații limită. Când are mare nevoie recurge chiar la autosugestie. Își normalizează astfel atât glicemia cât și tensiunea arterială. Din dorința de autocunoaștere, deoarece aceasta duce la autovindecare, s-a hotărât să țină „un jurnal, nu pentru a fi citit de alții, ci folosit d el ca un fel de răboj, pentru a consemna și judeca faptele de peste zi, dar mai ales pentru a se întoarce asupra lor, cu altă înțelepciune sau poate cu altă iubire”. Visul, ca modalitate și mijloc literar, apare de mai multe ori în roman. Îl ajută pe scriitor să transmită stări sufletești, stări de tandrețe, scene de dragoste, un anumit fel de magie care determină și participarea elementelor primordiale ale naturii: apa, pământul, focul, la intensitatea și măreția iubirii. Uneori visul se confundă cu realitatea, face ca irealul să devină posibil. Iubirea adevărată, dusă până la sacrificiu, depășește timpul și spațiul. Undeva scriitorul spune: „Visul este de fapt o altă viață, un alt drum al aceluiași suflet”.
Preotul Ștefan, așa cum este creionat de scriitor, este nu numai un taumaturg ci și un solomonar, un vizionar și chiar un magician. Este vindecător de boli și de suflete „un urmaș al lui Askelepsios, al lui Iisus sau al unora dintre Apostolii creștini, de la Grigorie Taumaturgul, ucenic al lui Origen”. El trebuie să facă față răutății oamenilor simplii, răutate ce nu are margini. Desigur nu putea să fie iubit de toți, mai ales de cei ce-și vedeau veniturile și poziția socială amenințate, „care vedeau în el un pericol potențial”. „Se străduise să facă bine și cu ce se alesese?”. Acuzat pe nedrept de viol „Se hotărî să se sinucidă. În fond, o făcură și alții și fuseseră iertați”.
Prin intermediul întrebărilor pe care și le pune și a răspunsurilor pe care le dă, scriitorul creează din preotul Ștefan un adevărat hermeneut, un personaj complex, un înțelept bun și blând, preocupat de toate problemele lumii contemporane, dar supus greșelii. Întrebarea care l-a frământat toată viața revine iar și iar. Răspunsurile pe care le găsește sunt o sinteză a unor idei și concepții bazate pe studii făcute pe religiile multor popoare în diferite etape istorice, de la mayași până la unele popoare din Africa de Nord. „Sufletul e o putere nevăzută, e un principiu al vieții, o putere misterioasă, o forță supranaturală, un duh, un centru energetic”. În dialogul pe care îl are cu doi frați , un băiat și o fetiță, le vorbește despre donatorii de suflete, „care își dăruiesc sufletul celorlalți, fără vreo ezitare, fără vreun interes, uneori fără ca ceilalți oameni să știe… Sunt profesori, medici, preoți”, dar și scriitorii. De fapt oricine poate dona suflet cu excepția celor care sunt egoiști „pentru că sunt convinși că sufletul este ceva ce se termină, se epuizează și atunci e bine să păstrezi din el cât mai mult”.
După îndelungi căutări, scriitorul ajunge la o revelație. „Sufletul meu s-a născut într-o bibliotecă. Era o bibliotecă uriașă cu sute de mii de cărți”. Și această revelație este doar un pretext pentru a ne purta pe noi cititorii prin toate marile biblioteci ale lumii care ascund mărturiile civilizației umane de la începuturi până în prezent. Este, după mine, partea cea mai interesantă, cea mai frumoasă a cărții în care gândurile scriitorului au luat forma unor aforisme, a unor cugetări despre carte și bibliotecă. Iată câteva exemple edificatoare: „O carte crește și trăiește în simbioză cu creierul și cu inima”, „Blestemul cărții e acesta: dacă o deschizi, nu mai ai nicio șansă să fii neștiutor”, „Biblioteca este un spital clinic, cu foarte multe secții specializate. Dar toate se ocupă, într-un fel sau altul de suflet”, „Biblioteca este locul unde Paradisul se unește cu infernul prin lumină: flăcările cu razele”.
Donatorii de suflete este un bildungsroman ce ni-l relevă pe Lucian Strochi, dacă mai era nevoie, ca un scriitor complet și complex de talie universală, ca o personalitate super sangvinică, diversă, deschisă și novatoare.

Paul SPIRESCU

BĂTRÂNA MEA TINEREŢE

Ehei, bătrână tinereţe a mea, muiere cu ţâţe lascive
lepădate mişeleşte la poartă
tot aşa cum laşi de obicei o haină
care nu-ţi mai trebuie
ori o bombă cu efect întârziat
şi-i culegi mai târziu schijele înflorite
în însăşi istoria ta otrăvită

ehei
cea mai curvă-ntre femei
cea mai umbră, cea mai cea
din neamintirea mea

dusă-n Pustie şi lăsată acolo
să tremure de frig
să se strângă în sine
să latre
printre păsări cu cioc de destin
idolatre

ehei, bătrâna mea tinereţe
floare înstelată de munte
ca un cartuş care vine de-oriunde
şi se opreşte numai la mine
în frunte!

Distribuie: