Spații culturale nr. 87 (8)

Paula BÂRSAN

Ezitare

Dezlegă-mi robia caldă de vară
Ce mă afundă molatec în simțuri ispite.
Prea tolănită la soarele încins în pleoapă
Pe umărul meu de speranță, învie secunda, iubite.
Dă-mi viață.

Avânt

Alcătuiri ale lumii
Delir de fine candori,
Degetare și foarfeci
Foșnesc ductile tăceri,
Atingeri de gene pornesc.
Splendoare compusă din euri
Ce altceva, decât
Înfățișarea sublimă de stea,
E croitul lui eu?
Sunt linia din zămislirea ta desenată,
Ascuțime pe za.

Versorul iernii

Am respirat o secundă mai puțin
Privindu-ți irisul dezbrăcat de culoare.
Încolțiră îndrăgostiri aruncate
În calde săruturi.
Dimineți moi explodând
Din abisuri de gând
Mi-au aruncat andantele,
În pașii tocați pe șoapte balans.
Mirarea de contrabas
Cobora grade.

Spasm

Să vină un dezmierdat
Fără oftare,
Să curgă polenul neliniștii tale, plecate.
Să fiu amintirea
Curgându-ți privirea smolită de soare,
În Bistrița noastră pletoasă,
Acasă, în balconul cu soare.

Sedilă

Duzi algebrici,
Iezi alegorici sting foamea
De cifre banale.
Respiri o chemare
De mare adânc.

Polaroid

Amurg de mare viteză pledezi.
Pleacă frunzele verzi pe internet,
Cohorte de visuri agale,
Curgătoare în mreje adânci.
Au ochi injectați spre miraj
Suspicioase se aruncă domol pasiunii,
Să nu ofilească lumina în dor.
Străpung zâmbet pe norul ușor
Te dezmierzi.

Vid

Netrăitele temeri scurg fericirea
O soarbe cu buzele calde bruma,
Dezbracă neliniștea,
Rămâne-ncolțită în stare
Roua de stea.

Nefirescul

Naștem pământul
Naștem verdele
Naștem amiaza albastră
Naștem fântâna dorului,
Murim omorându-ne visul.

Geruiri

Nesfârșit sfredeleau,
Îndulceau palmele, bulgări plămadă.
Dospeau spre fierbinte convingeri,
Căutau amprentele boarea,
Născând descântec de vară.
Se-nmuia clipa,
Se curenta floarea ușor scuturată în salbă,
Dezmierd aburirea de șoaptă.

Allegro

Ce puțin timp ne dă viața, gândim uneori,
Ca apoi,
Prețuind potrivnica clipă,
Alergăm să respirăm repetat și împreună
Din clepsidra luminând simfonie,
Sunt vocalele zâmbetelor noastre în timp
câștigate.
Nu e loc de angoasă și pauză, e timp de trăit,
Au înfrunzit secundele dorului nostru.
Eu o Cartagină, tu al meu Hannibal
Luptând pentru mine
Într-un război câștigat în iubit.

Refresh

Gânduri gonite,
O fugă în lume zorind,
Spre zona crepusculară
Ce stinge-n orizont,
Întâlnirile tale bărbat.
Plecat să se arunce în hău de femeie
Caldă, prietenoasă, curioasă în viață.
Cu copii încă nenăscuți
În amiaza voastră,
Pornită să prindă abonament
La sublimul din viață.

Fără să vreau

Am chemat ploaia și a venit
Peste căldură și timp.
Oasele-mi cereau atâta soare
Că îl căram în spinare,
Îl simțeam sfredelindu-mi pielea și carnea
Topindu-mi împotrivirea
Dezgolindu-mi scheletul solitudinii.
Mă pătrundeau razele până la calcificare
Și mă aruncau în mrejele tale.
Apoi, ceream să mă ude până-n pământul din
nori,
Nu mai mult.
Picurii noștri porniți,
Fiori de curcubeu peste torențiale făclii.

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Johnson. Paul Johnson

Câteva mici destăinuiri, tot m-am hotărât să nu scriu mult de data asta. Cam cât mi-ar lua să scap așa, un oftat de ușurare. Combinat cu bucuria de a găsi, nu chiar după multe căutări – și da, vina îmi aparține! – un film în dezacord total cu vremurile pe care le suportăm, în fine, suport, din ce în ce mai greu. Filmul nu are nimic exploziv, nu te îndeamnă să îți cântărești – odată ajuns acasă – șansele de a fi și tu vreun erou. Nu te determină să te simți vinovat, așadar nu te împovărează, ba dimpotrivă, îți dă prilejul să mai arunci și tu o ocheadă către bucuriile ce au rămas cumva uitate înăuntrul mărilor tale, scufundate într-un soi de tărâm despre care știai că există, însă pe care cu timpul l-ai înstrăinat paradoxal cu voluptate, deși fără să vrei. Da, sună naiv, însă de cele mai multe ori adevărul, poate chiar adevărul tău (căci există așa ceva!) e frust, e cât se poate de banal, și îi stă de minune așezat cu fața la tine, cu ochii larg deschiși, scrutând liniile ce-ți adâncesc pielea feței, invitându-te probabil la singurul ceai a cărui aromă ar putea să te înalțe către promisiuni arhetipale. Oare câtă răbdare mai are lumea cu noi, oare câtă răbdare mai putem noi avea cu diformitățile zilei de azi? Pre-formatați în șiruri de matrice comportamentale corecte, avem de împlinit mereu câte-o datorie. De dragul lor! Spre slava lor! Omul nu se mai află în primele rânduri, aproape că și-a pierdut strălucirea. Acolo, în față, orbitor a devenit însuși mecanismul, întrecere post-kafkiană a unor situații cât se poate de absurde.
Împins într-un asemenea „ungher”, din colțul tău, nu ai cum să nu tresalți cu bucurie la apariția unui fir narativ desfășurat de un bătrân vechi de când marea, adunând în mișcările sale câte ceva din felul de-a fi al unor titani de dincolo de orizont și milenii. Nu zic o noutate: de cele mai multe ori, inima își are căile ei, răsturnând calcule ori argumente de o validitate imposibil de zdruncinat. Și totuși… povestea bătrânului deschide o sală de oglinzi cu totul fascinantă, un loc unde ți se oferă posibilitatea de a te vedea pe tine, în virtualitatea împlinirii unor vise, chiar dacă nu vor fi fost rostite niciodată. În siajul acelui caracter creionat de Hemingway, luăm aminte că „Scriitorul adevărat este un om singur. Și, pe măsură ce crește în ochii celorlalți, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absența ei”. În aceleași note începe și confesiunea marinarului din producția „The Sailor” (mă veți ierta că mențin titlul în engleză, însă mi se pare că o eventuală traducere a sa ar distruge un șir întreg de conotații intertextuale): „Când un marinar nu se mai poate aventura mai departe / atunci el va fi pregătit pentru călătoria finală”. „The Sailor” este așadar vinovat de aceste răbufniri împachetate în reproșuri superficiale. Aici ne aducem aminte că uneori, ori cel mai adesea, „life is supposed to be a kind of a joke”. Aici îl întâlnim pe Paul Johnson, cel care începând cu anii ’60, din postura de unic locuitor al St. Barts (insula cu peisaje mirifice), își propune să trăiască la limita sărăciei, dar cu siguranță fericit, colindând mările și oceanele, distrugând tabuurile și în fine, visând la un soi de libertate pe care mulți nici nu au avut puterea să o intuiască. Conduși de Lucia Kasova (adevăratul producător), întâlnim un personaj fabulos care a navigat peste două sute de mii de mile, găsindu-și acum răgazul de a-și contempla propria aventură, interogând sensurile cele mai adânci ale vieții și ale morții. Păstrând marea și oceanul drept suprapersonaje, „Literatura adâncurilor” este onorată să găzduiască această scurtă trimitere la unul dintre puținii care au avut priceperea de a dialoga cu meandrele învolburate ale sufletului.

***

Silviu Neguț – „Mirajul alb”

Până vom reveni la literatură propriu-zis, mi-am zis că e cât se poate de nimerit pentru „literatura adâncurilor” să mă întorc la o carte de suflet, la un volum care a marcat copilăria și adolescența multora dintre noi, care a fixat pentru un timp însemnat câțiva poli imaginari. Iat-o acum retipărită, în haine noi, păstrându-și ceva din candoarea de altădată, dar ducându-și menirea pe mai departe, țintind să păstreze gustul tinerilor pentru aventură, cunoaștere, responsabilitate. Mă refer la „Mirajul alb”, volum care inițial a văzut lumina tiparului la Editura „Ion Creangă”, în 1985 – sper să nu mă înșel! Editura „Art” face un pariu în 2022 și republică în colecția „sapiens” cartea, de data aceasta în condiții tipografice cu totul deosebite, textele fiind însoțite de reproduceri la o calitate excelentă. „Lumea gheții” devine pentru încă o dată mai apropiată de un om contemporan care pare să nu mai aibă capacitatea de a fixa orizonturile îndepărtate, un om aflat mai mereu înghițit între nano-tehnologiile de ultimă oră! Desigur, acesta e doar un unghi de vedere, sper la rândul meu că în ultimul ceas să putem reveni la ceea ce contează, la ceea ce ne motivează să facem iar și iar următorul pas.
Autorul, Silviu Neguț, concepe acest volum ca o metanarațiune despre omul-învingător, chiar dacă, evident, printre evenimentele prezentate, se află și o serie importantă de amânări, insuccese, de multe ori chiar tragedii. Cu adevărat o autoritate în domeniul geografiei, al geopoliticii și al altor științe conexe, Silviu Neguț are o vastă activitate dedicată copiilor, adolescenților, studenților, doctoranzilor și chiar oamenilor de știință, dovedind de fiecare dată capacitatea de a selecta cu acuitate exact faptul / evenimentul / informația tehnică pe baza căreia demonstrația merge mai departe. Multitudinea manualelor tipărite, lucrările de referință (enciclopedii ori tratate cu rol de pionierat) sunt părți ale unui întreg ce trădează preocupări de multe decade, ajungând – de ce nu? – să propună de acum o „școală” Silviu Neguț. Orice fișă completă bio-bibliografică ar da peste cap un material scurt de prezentare, realitate pentru care mă voi opri la a enumera doar câteva dintre highlighturile activității domniei sale. Studiile de licență le obține în 1968 la Universitatea din București, Facultatea de Geologie-Geografie, specializarea Geografie economică. Va urma câțiva ani mai târziu doctoratul (1984), teza de doctorat fiind interesată de „Analizele cantitative în studiul populației și așezărilor omenești din România”. Lucrarea a fost publicată ulterior, în 1997, sub titlul „Modelarea matematică în geografia umană”, Ed. Științifică, București. Ar trebui să adăugăm seria de burse și specializări care de-a lungul anilor certifică adeziunea la același program, chiar dacă domeniile de cercetare în care activează Silviu Neguț sunt diverse: geografia cantitativă/matematică, geografia umană și economică, geografia mediului înconjurător, geografia turismului, geopolitică și geostrategie. Profesor colaborator / asociat la mai multe instituții în țară, Silviu Neguț a fost invitat, printre altele, la Université des Sciences et Technologie, Lille-Franța (2009), Università degli Studi „Aldo Moro”, Bari, Italia (2009), Università degli Studi, Ancona, Italia (2009), Université Paris-Dauphine, Franța (2010). Am rămas ceva mai mult timp printre toate aceste date tocmai din dorința de a da forma potrivită ideii că autorul în discuție este unul dintre numele destul de rare care are această rară capacitate de a coborî din spațiul exclusiv al formulărilor pur teoretice pentru a-l cointeresa pe nespecialist, pentru a-i deschide acestuia apetența pentru nou în contextul Aventurii umane.
În sfârșit, arhitectura volumului „Mirajul alb” presupune șapte capitole – 1. Câți poli are Pământul? 2. Arctica și Antarctica 3. Eroism și drame la poli 4. Viața în lumea de gheață 5. Oameni și așezări în întinderile albe 6. Adaptarea organismului uman 7. Pustiul alb ne dezvăluie taine. Urmărind în același timp și „dezvăluiri” de tipul „știați că?”, dar refăcând până la urmă toată istoria cuceririi celor doi poli, Silviu Neguț consimte să realizeze delimitări exacte, se ocupă apoi de așezarea în contexte potrivite, pentru ca – nu de puține ori – să fie el însuși fascinat de moștenirea (chiar și literară) lăsată de marii aventurieri. Consemnez măcar rândurile scrise de Emil Racoviță referitoare la apariția ciudată a unui animal straniu-ghiduș: „Nu e ceva care să te minuneze mai mult ca o întâlnire cu această ființă ciudată, care se cheamă pinguin. Imaginați-vă un omuleț stând țeapăn pe picioare, având în loc de brațe două lopeți late, cu un cap prea mic față de trupul lui dolofan și grăsuliu; imaginați-vă această făptură purtând pe spinare o haină de culoare închisă, pătată cu albastru, care se subțiază cu o coadă ascuțită ce se târăște pe jos, și pieptul gătit cu un plastron nou-nouț și lustruit. Privind această ființă, umblând pe două picioare cu un mers cam legănat și mișcând întruna din cap, vom avea în fața ochilor un lucru nemaipomenit de drăgălaș și de comic”. Sigur, sunt multe subiecte de neocolit: obligatorii astfel paginile despre Terra Australis Incognita ori soarta cu totul potrivnică a unui erou-emblemă: Ernest Henry Shackleton, despre Belgica și importanța acestei expediții, plus altele, și altele. Chiar despre… turismul la poli!
O carte despre urși, balene, foci, pinguini, un album-cuvânt în care vom regăsi aurorele boreale, aisbergurile, calotele glaciare, banchizele, însă peste toate, o carte despre om și despre momentele sale de glorie care îi pot consfinți rolul de creator în această lume minunată care, cel mai probabil, încă ne aparține!

Nina BELDIE

Un timp

Există un timp
Pe care-l denumim
„…și apoi…”
Golul rămas între
Noi – amândoi…
Există un timp
Pe care-l numim
…„amintire”…
Stea căzătoare –
Destrămând o iubire…
Există un timp
Pe care-l numim
…„iertare”…
Nor peste suflet,
Dorul ce doare…
Și sperăm la un timp
Pe care să- l numim
…„uitare”…
… mincinoasă fantasmă,
Fără-ndurare…

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Actualitatea romanului istoric
sau
doar supraistoricul contează pentru veșnicia neamului*

Motto:
„Călăul nu este mai liber decât victima”
(Emil Cioran)

Pe bună dreptate, cititorul postmodern, tiranul nostru absolut, s-ar putea întâmpla să se întrebe: Ce l-a apucat pe tânărul Ovidiu Bârsan să debuteze cu un roman istoric (791 de pp. – format academic, hârtie de calitate, coperți cartonate, tehnoredactare adecvată), cu o temă aparent desuetă – Moldova sub sabia lui Ștefan cel Mare –, mitizată, cum se știe, pentru vecie, de Mihail Sadoveanu? Dacă a început așa, eu, criticul literar, pe care nu-l citește decât cel despre care scrie, sunt foarte mulțumit! Înseamnă că am/ avem un cititor lucid, erudit, interogativ, sincronizat cu problematica controversată a globalizării, cu mitologia istoriei, dar și cu cea a politologiei contemporane. De cealaltă parte – un romancier debutant, convins de oportunitatea temei alese: Istoria Moldovei medievale vs. Imperiul Mahomedan în plină expansiune până și în războiul ruso-ucrainian, început în 24-25 februarie 2022. Istoria – memoria generațiilor – este, în opinia noastră, o disciplină guvernată de principiul ireversibilității, care te obișnuiește cu ideea apariției/ nașterii și dispariției/ morții civilizațiilor de pe scena lumii. Moartea istoriei nu este o simplă sintagmă inventată de Fukuyama. Cum spunea undeva Cioran (nu în Schimbarea la față a României), „istoria este tot ce este supraistoric”. Am reamintit cititorilor, de opinia filosofului născut în Rășinarii Sibiului, pentru că nu întâmplător, cheia de lectură a acestei cărți de reală importanță cognitivă și estetico-educativă, care ne sugerează iubirea de țară (patriotismul!) și ne reiterează necesara idee testamentară: să ascultăm ce ne comunică „peste Olimp, mode și Timp”, mormintele eroilor neamului – element transistoric, creștin -, în fapt, adevărata oglindă a Adevărului.
În alegerea Istoriei Moldovei medievale tradiționale, contextualizată politic și diplomatic în conexiune cu a celorlalte Țări vorbitoare de limbă română și de sorginte latină, aflate într-o permanentă stare de război, nu doar cu Imperiul lui Mahomed, debutantul Ovidiu Bârsan are o sigură intuiție arheologică a Trecutului unde-și află rădăcinile ideea de libertate, corelată cu iubirea de neam/ moșie, țară. Autorul revelă prin narațiuni succesiv-simultane, că atât la Cetatea de Scaun a Sucevei – centru de putere al victimei -, cât și la cea a Imperiului de pe malurile Bosforului – Istanbul/ Constantinopol, centru de putere al călăului, – libertatea nu există, încât istoria Euro-Asiei devine doar printr-o permanentă stare de război, posibila „realizare a ideii de libertate”, cum argumenta Hegel, în Prelegeri de filosofie (1837). Primează în scriitură – acesta este marele merit al tânărului debutant, Ovidiu Bârsan – principiul supraistoric, kantian, al discordiei: dacă omul dorește armonia, natura/ Dumnezeu dictează discordia, confirmând, dacă mai era nevoie, teza din Leviathan-ul lui Hobbes: „războiul fiecăruia împotriva tuturor” rămâne o lege fatală a Istoriei.
Ne amintim, teza discordiei – drept forță motrice/ elan vital a/ al Lumii – a încercat să o rezolve și Homer în disputa sa celebră, cu Heraclit. Părintele literaturii europene considera că „vrajba trebuie să dispară atât din rândul oamenilor, cât și din rândul zeilor”, iar filosoful Heraclit argumenta în antiteză, că doar principiul contrariilor configurează posibila stare de armonie a lumii: „Toate lucrurile trebuie să treacă prin furcile vrajbei… Contrariile iscă discordia. Din discordie se naște cea mai dreaptă armonie”. În războiul Imperiul… vs. Moldova se confruntă în primul rând cei doi autocrați: Mohamed ce visa să construiască „o bibliotecă mai mare decât cea din Bagdad” vs. Ștefan cel Mare desacralizat de tânărul romancier, în spiritul filosofului Petre Țuțea, supranumit de prieteni, „ultimul Socrate”:
„Acum vor să-l sfințească pe Ștefan cel Mare… (între timp B.O.R. l-a sanctificat, n. n.). A fost cea mai mare personalitate politică și militară pe care au dat-o românii în istoria lor. Carol I zicea: „Nu veți mai da unul ca ăsta, chiar dacă mai trăiți un milion de ani”. Dar cum să faci sfânt din el? Că el era curvar, domnule! Erou asta-i altceva… Un erou național fără egal. Cel mai mare. Dar sfânt… Cum să faci sfânt din el?!”, perora filosoful peripatetic, de pe malurile Dâmboviței.
Desigur, intenția lui Ovidiu Bârsan a fost să releve nu atât rădăcinile ancestrale ale moldovenilor sau muntenilor lui Țepeș, sau sentimentul de războinic al acestora, împletit tradițional, cu instinctul bahic, aventura erotică și extazul morții, respectarea religiilor locului, mitografia moștenitorului, cât să actualizeze mitul conducătorului, al liderului. Conducătorii sunt cei care scriu cu adevărat Istoria, cei care-i perpetuează spiritul de învingător. Criza conducătorilor din România„ de ieri și de azi, pare să fie mesajul principal al acestui roman-fluviu, cu rădăcini în romantismul și infrarealismul european, dar și în Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman a lui Dimitrie Cantemir, spirit renascentist de referință în cultura europeană, nu doar a Moldovei aflată încă și astăzi în „calea răutăților”. Nu întâmplător, autorul acestui bildungsroman cu rădăcini estetice în Cronicile lui Ureche, Neculce, Miron Costin, Dimitrie Cantemir cel din Descriptio Moldaviae, Sadoveanu cel din Frații Jderi, își centrează narațiunea epopeică, pe mitul personalității conducătorului ideal, a lui Ștefan Vodă, în care au coexistat geniul împăratului/ regelui cu rădăcini în Divinitate, autocratul cu nimic mai prejos decât trioul Cezar, Marc Aurelius, Nero, strategul militar (care mai și greșea uneori, firesc, omenesc prea omenesc!), credinciosul absolut (să faci aproximativ 50 de Biserici, Mănăstiri, și alte construcții sacre), soțul (nu există soț ideal, deși supușii așa l-ar fi dorit), „curvarul”, (ca și cum Ele ar fi fost total nevinovate, deloc ispititoare, frumoase, interesate și seducătoare, într-un cuvânt, Dalile; se știe: Femeia alege, Bărbatul culege!), înțeleptul, diplomatul, prietenul, bolnavul, omul învins de efemeritate, iubitorul de vinuri naturale (pe atunci încă mai existau asemenea licori bahice, autentice), îndrăgostitul de plai românesc, un adevărat paradis al naturii, românul absolut, fiul de voievod născut și crescut cu sentimentul libertății și al demnității, conducătorul convins că o cultură, civilizație, credință se cuceresc în fiecare zi și cu sabia, nu doar cu spiritul, boierul/ nobilul român înzestrat, educat cu voința de a conserva esența arhetipală a unui anumit tip de civilizație etc.
Filosofia Istoriei (Țării/ Patriei, fie ea mică sau mare, întotdeauna – „trup sfânt și hrană sieși”, Ion Barbu) conferă bildungsromanului Kara Golge, personalitate estetică inconfundabilă, nu doar „prin tot ce este supraistoric”, ci și printr-o anumită nostalgie a arhetipurilor, ce răzbate sadovenian din scriitură. Nostalgie – în fond anamnesis platoniciană – care presupune, ca și în cazul romanului-fluviu cu inflexiuni epopeice, Frații Jderi, dar și a altor romane istorice( Neamul Șoimăreștilor, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Creanga de aur, Nicoară Potcoavă) mitul eternei reîntoarceri.
Sub mitografia Moldovei Medievale, a Țărilor sud-est europene, dar și a Imperiului Mahomedan aflat și azi în expansiune economică și într-o permanentă stare de război-hibrid (psihologic, economic, informațional, religios, cultural, turistic, sportiv etc) debutantul Ovidiu Bârsan actualizează filosofia istoriei ce aparține curentului „dreptului natural”, care rupe cu viziunile politice tradiționale. Nu întâmplător, Ștefan cel Mare, „Piticu”, cum îl porecleau chiar supușii, încearcă să impună oștirii, ideea strategică că cea mai bună apărare este atacul, iar fundamentul puterii statului medieval este angoasa în fața insecurității. Angoasa securizantă, ideea supraviețuirii în Istorie, nu află afirmarea decât într-un model organicist de stat (adică un construct ce identifică statul cu un model viu, unde fiecare parte este solidară cu celelalte) în care Puterea – logodnica efemeră a conducătorului – se presupune că încarnează voința poporului, sublimată într-o persoană: Imperiul mahomedan sunt Eu; Moldova sunt Eu, afirmă permanent, prin ceea ce fac cei doi Autocrați (despoți, tirani) aflați într-o permanentă stare de război, întâi cu sine, apoi cu Lumea – vrei pace, pregătește-te de război! Întră întotdeauna în misterioasa ecuație a Istoriei, așa-zisul individualism posesiv. Aici oamenii sunt considerați în mod natural ca tot atâtea voințe autonome, motivate de căutarea egoistă a profitului personal. Pactul de supunere, omniprezent în scriitura bildungsromanului, se impune cu necesitate.
Individualismul posesiv (iubire, gelozie, răzbunare, ură, prietenie etc.), mitul familiei conjugat cu cel al neamului și pactul tacit de supunere coexistă cu ideea de Unire – sugerată de harta celor trei Țări românești – cu prioritatea interesului general. Dar să facem cunoștință cu retorica romancierului:
„Ion Coman îl urmă în camera de vizavi. Aceasta îi plăcea cel mai mult spătarului. Pe perete, în dreapta ușii, era o panoplie de arme, iar în stânga, o hartă a celor trei țări române. Masa de lucru a căpitanului, cu cele trei scaune ale sale, în fața ușii. Un șemineu mai mic era înconjurat de polițe pe care se afla o colecție de căni de bere. În spatele mesei, pe o poliță erau mai multe catastife și zapise. Amândoi se îndreptară către șemineu și se așezară de o parte și de alta a acestuia. Trecură câteva clipe de tăcere, fără să se uite unul la altul. Stăteau și priveau focul. – Andrei, nu am de gând să te mai judec sau să-ți fac vreun reproș. Nu pot să te mai cert, începu simplu și direct spătarul. Am obosit să mă mai cert cu mama ta și cu surorile tale, care-mi spun că nu fac destule pentru tine. Andrei dori să deschidă gura, dar spătarul făcu un gest cu mâna și continuă: – Știu ce vrei să spui, dar dacă nu făceam ce am făcut, acum nu erai în viață și probabil nici eu și nici fratele tău, iar soarta fetelor era incertă. Atunci nu aveam alte alegeri! – Să bagi sabia în el! Răzbătu glasul tremurat al lui Andrei. Pentru o clipă în ochi i se citi sălbăticie, iar vorbele sale arătau lupta teribilă care se dădea în el. – Și ce rezolvam? Nici nu vreau să mă gândesc ce se întâmpla, dacă nu eram și eu în acea noapte pe acolo. Crezi că onoarea ta e mai presus de onoarea familiei? Viața familiei noaste oricum a fost dată peste cap. Crezi că merită să dăm și viața unei țări peste cap? Pentru ce? Pentru o Femeie! Multe pricini au plecat de la așa ceva și s-au terminat prost pentru toți! Andrei puse capul în piept, strânse pumnul până i se albi și scoase un oftat. Părea mai mult un suflet mut. Spătarul înțelese că rana nu trecuse și că Andrei mai avea de tras. Însă părea că făcuse totuși un pas înainte. – Nu merită, Andrei, să-ți mai omori sufletul! A fost alegerea ei! Asta nu e dragoste! Înseamnă că nu te iubea și că erai doar un capriciu! Dragostea trebuie să fie împărtășită și trăită! – Nu pot să trec peste iubirea rănită și peste trădarea suferită, și peste relele făcute”. (p. 33)
Descoperim un debutant cu o retorică personală, eliberat parțial de sadovenianism. Inclusiv părintele literaturii, Homer ar fi fost încântat – estetic vorbind – de intriga aparent banală și de problematica transfigurată: „chip de înger, dar femeie”, iubire, trădare, ură, dorință de răzbunare, stare totală de război, ispită, individualism posesiv, toate convergente cu apartenența la o familie/ țară, destin, neam, religie, pactul mefistofelic al supunerii, orgoliu rănit, geniul morții conjugat cu omniprezentul spectacol al Răului/ Binelui, cu șantajul, caracterul epopeic-conflictual al confruntării dintre religii, civilizații, filosofii etc. Umbra istoriei/ războiului se suprapune cu umbra imaginarului mito-poetic – ca reflectare a imaginii omului, ca dublul persoanei/ personajului, ca întruchipare a sufletului despărțit de trup, ca „eu” imaterial, dublul devitalizat, ipostază a morții ce însoțește omul. Interdicția de a călca umbra/ frontiera altuia se justifică, dacă implicăm simbolurile și arhetipurile culturale și ne amintim de formulele de adresare specifice turcilor musulmani: umbra să nu se micșoreze, nici să nu se depărteze, iar formula de blestem, din aceeași cultură, era apocaliptic-infernală: omul să nu arunce nicio umbră. În acest sens, romancierul băcăuan păstrează taina cea mai mare a ființei omenești – cum spunea Nicolae Iorga, un istoric genial, citit, în opinia mea, de Ovidiu Bârsan, se vede în text – faptul/ adevărul că „în marginile ei poate cuprinde nemărginitul”. Ca întotdeauna, în mod fatal, „masele”/ mulțimea rămân „carnea de tun” a Istoriei. Vezi prezentul Război ruso-ucrainian, ce confirmă teza filosofic-cioraniană, că istoricul ființează doar în supraistoric.
Putem vorbi în cazul bildungsromanului Kara Golge, de un ethos livresc, însoțit de o estetică a memoriei și a celebrității personalităților istoriei Euro-Asiei, evitându-se efectele uitării. Narațiunile și ficțiunile palimptextuale devin „mediatori de memorie”, ce catalizează procesele de actualizare a romanului istoric considerat de unii, desuet. De fapt, vorbim despre o dezarhivare a trecutului istorico-literar – în acest sens, Ovidiu Bârsan merită felicitat – și de o encodare/ regravare a acestuia în memoria prezentului. Prezentificarea spiritului Istoriei. Autorul revelă și identifică fericit Călăul cu Victima. Aceleași trăiri, aceleași angoase, aceleași nefericiri, aceeași stare de captivitate. Măria-Sa Cititorul nu trebuie să intre în panică. Introducerea în ideea că „istoric este tot ce este supraistoric” este doar sugerată în aceste succinte glose critice. Îi lăsăm Lectorului, plăcerea estetică de a descoperi în scriitura bildungsromanului, o tipologie eternă, actualizată romantico-realist, de tânărul scriitor: eroul – rob al pasiunii, capacitate totală de jertfă, predestinat sacralizării (vezi Mahomed, Ștefan cel Mare etc.), dar și acțiunii permanente, demitizante, a detractorilor etc. – ; geniul, un ales al Divinității, creator veșnic de modele (cititorul își amintește, Nietzsche pune în locul umbrelor proiectate în om de Dumnezeu, geniul), capabil să ofere un răspuns credibil la „întrebările ultime”, să perpetueze adevărul, binele ,frumosul, să genereze interogații etc.; sfântul, robul lui Dumnezeu prin puritate și existență absolută, prin însușirea de adevăr revelat, care nu se rătăcește faustic în lumesc, perpetuează prin rugăciune, credința, speranța, iubirea, ascultarea, inspirația etc.
Cum față de Dumnezeu, toate epocile istorice sunt egale, „omul simplu” (nu am în vedere deșeurile biosociale) este fictivizat de romancierul debutant, luminându-i mai ales, trăirea subiectivă a supraindividualului, adică stabilirea rădăcinilor adevărului în subiectul supraistoric, încât toate formele antropologiei: estetică, etică,, socio și etnoistorică și științifică (istoria este totuși o știință, care nu a murit încă, deși…) sunt aparent fără ieșite. Gândirea mitică, ubicuă și absolut necesară în transfigurarea istoricului îi salvează, în spiritul lui Platon, romanul de „ziua pământeană” (Faust), tocmai pentru că pleacă de la un adevăr ce nu poate fi contrazis: cu cât mergem înapoi, cu atât suntem mai aproape de zei. Mitul eternei reîntoarceri – aceasta este supratema bildungsromanului. Mi se pare foarte promițător pentru un debutant în arta romanului, cel mai agresiv gen în literatură…

*Ovidiu BÂRSAN, Kara Golge, Editura Letras, Snagov, 2021

Laurențiu BELIZAN

singura moarte adevărată

fluxul emoţional se îngustează –
katharsisul devine ultima lui zi

cuvinte-aluviuni ajunse în delta inimii
lacrimile florile cerul norii iarba soarele luna aripile
îngerii
nonsensuri care perturbă grav comunicarea între
nervii retezaţi
şi circuitele cipurile îngropate-n nisip

este greu să descrii lumea în şiruri de 1 şi 0
ochiul bionic nu poate descompune căderea unei
frunze albastre
în irisul lui un greiere fumează pe o canistră
de kerosen
inventând fluturi tatuaţi cu capete de mort

dalai lama poartă două ceasuri şi ridică trei degete

o lume unde nu poţi muri este ca o hologramă
în care nu atingi extazul nici dulcea suferinţă
singura moarte adevărată – ieşirea din poem